Din amintirile unui fost director de operă

        De mai multe săptămîni, una dintre coriste, să-i spunem V.I., voce slabă, inteligenţă problematică şi veleitarism la cub, îmi tot ţinea calea, cerîndu-mi să-i aprob să dea concurs de solistă, alături de tinerele speranţe. Persoana depăşise cu aproape două decenii vîrsta concursurilor şi speranţelor, cu toate acestea puteai şti ce surpriză ne rezervă?
        Într-o zi, într-un moment de slăbiciune, i-am promis sprijinul, am rugat-o să prepare bine rolul pe care jinduieşte să-l obţină şi l-am convins pe preşedintele comisiei, şi el exasperat de insistenţele candidatei, s-o asculte.
        Cu cîteva zile înaintea ţinerii concursului, V.I., de care mă simţeam eliberat, m-a oprit, radioasă şi triumfătoare:
        — Vă mulţumesc, m-am văzut înscrisă la concurs. Dar nu mai e nevoie să mă prezint, pentru că vă veţi convinge, prin această imprimare pe disc, de formidabilul meu talent... Realizez o Regina Nopţii epocală!


        Mi-a înmînat un disc mare, elegant: proba.
        M-am retras grabnic în biroul meu, am ascultat înregistrarea cu cea mai vie curiozitate şi am fost literalmente copleşit de frumuseţea vocii, de interpretarea inspirată a rolului din Flautul fermecat. M-am uitat pe eticheta discului: cîntase una din marile artiste de aiurea (discul era destul de vechi).
        — V-a plăcut, nu-i aşa? E sau nu o performanţă? m-a întrebat candidata, cînd ne-am revăzut, a doua zi.
        — E, într-adevăr, o regină a Nopţii desăvîrşită. Dar ce legătură are performanţa cu concursul dumneavoastră?
        — Cum ce legătură? a pufnit V.I. hohotind. Apoi eu cînt absolut la fel! Nu sar nici o notă, aveţi cuvîntul meu de onoare...
        De-a lungul a doi ani de activitate artistică, un an şi jumătate m-am ocupat de chestiuni administrative, după un vechi şi mereu nou obicei al locului. Aşteptam nerăbdător ziua cînd să-mi pot spune părerea despre cum arată din sală un spectacol cu care ne făleam, despre cum se cîntă, ce cred că s-ar putea face pentru ca numărul spectatorilor noştri să crească. Ziua aceea întîrzia.
        Într-o zi de neuitat, mi s-a părut că prilejul fericit se arată. Se discuta refacerea spectacolului Aida, îmbătrînit de prea lunga pasiune a îndrăgostiţilor din libret. Unul din vorbitori, îndoindu-se de fidelitatea amanţilor faţă de partitură, a spus printre altele că, adesea, cîntăreţii intră în scenă printr-un chepeng sau traversînd o punte, din cauză că la grădină şi în curte domneşte o dezordine de neînchipuit...
        — Iarăşi chestii administrative? am sărit iritat. De grădina Operei se ocupă primăria, curtea — cu excepţia unei zone de parcare, unde am zărit un bidon de ulei — mi s-a părut îngrijită...
        Moment de stupoare, de zîmbete disperse (destul de respectoase).
        Am avut bănuiala că spusesem ceva nepotrivit, habar n-aveam că făcusem o grosolană gafă.
        M-am lămurit după şedinţă: în limbaj tehnic, extremele laterale ale scenei, acolo unde se petrece acţiunea — în interior sau în aer liber — se numesc, încă de pe vremea teatrului clasic francez, curtea şi, respectiv, grădina...
        Mai rămăseseră doar două zile pînă la premiera baletului Primăvara (emoţii, agitaţie generală, de la scenă la casa de bilete), cînd, ca un trăznet, a căzut de la primărie o comisie de control financiar. Trebuia să recuperăm cîteva sute de lei, cheltuite cu benzina microbuzului ce transporta, după spectacol (pe-atunci spectacolele se terminau pe la miezul nopţii) pe artiştii care, timp de trei-patru ore, ne încîntaseră cu vocile lor. Chestiune serioasă, pentru că se cerea să stabilim exact cît se cuvine să plătească fiecare în raport cu distanţa locuinţei.
        Am lăsat scena, repetiţiile şi poantele balerinelor şi ne-am retras într-o sală de repetiţie. Runda discuţiilor a durat atunci cîteva zile, alte runde au urmat înaintea altor premiere şi, dupa vreo douăzeci de reluări (matineu şi seara) s-a încheiat cu bine abia în anul următor.
        Ar fi fost o plictiseală teribilă, dacă discuţiile n-ar fi avut un ce spectaculos. Deie-şi seama oricine:
        — Să-l trecem pe Radames la tariful maxim...
        — Da, pînă-n Africa e ceva distanţa...
        — ... pentru că, marţi 12, a cerut să fie dus în Berceni.
        — A dormit la un prieten. Acasă deparazita. Şi-a menajat vocea...
        — ...Sîmbătă 30, maşina l-a dus tocmai la Afumaţi.
        — De acord. Dar atunci urmează să-l taxăm la fel pe Don Basilio, care a coborît de două ori la aeroport. Pleca la Timişoara...
        — Papageno şi Tosca n-au folosit maşina. Sînt logodiţi şi pleacă întotdeauna pe jos, prin parc...


        Mimi, cneazul Igor, Don Giovanni şi Turidu au avut cel mai mult de plată (15 lei), pentru că au ocolit Bucureştiul, unul în căutarea unui croitor, altul avînd ora la dentist.
        — Croitor şi dentist la miezul nopţii?
        — De ce nu?
        Cele mai utile şi exacte precizări le-a furnizat şoferul microbuzului, care reţinuse fiecare cursă şi ştia, mai bine decît noi toţi, toate distribuţiile, toate succesele şi, mai cu seamă, toate neajunsurile spectacolelor — de-a lungul a două stagiuni.
        După ce, în ajun, jucase magistral în Traviata, tenorul G. a întîrziat la repetiţia de dimineaţă şi regizorul a cerut să fie trecut absent. Am fost chemat să arbitrez. L-am întrebat pe G. din ce cauză întîrziase.
        — Suferinţa pierderii sărmanei Violeta nu se şterge de pe-o zi pe alta... Năucit, am pierdut autobuzul.
        Am cerut ştergerea sancţiunii, ştiind ce alte suferinţe îl aşteptau pe artist în Boema şi Madam Buttedly, programate în săptămîna următoare.
        Din gură-n gură, soliştii au aflat că, în şedinţa de stabilire a repertoriului, m-am bătut ca un leu pentru lucrări din alte stiluri decît bel-canto, fără de care programele noastre păreau dezechilibrate. Cîţiva, rezistenţi la ideea mea, au venit cu argumente demne de luat în considerare. Vreo douăzeci au procedat altfel: timp de cinci săptămîni, mi-au deschis uşa biroului şi, din prag mi-au declamat:
        — Wagner? Hm!
        Şi altul:
        — Wagner şi mai cum? Richard?...
        Scena, repetată fără multe variaţiuni, m-a amuzat copios. N-am avut nici timpul, nici răbdarea să-i reţin şi să le explic ce vreau, aşa că n-am izbutit decît o replică, cu totul întîmplătoare:
        — Nu numai Wagner... Mai sînt şi alţii... Partituri scurte, distribuţii cu două personaje, de mare efect ..
        — De pildă...
        — Adam şi Eva, după Rebreanu.
        Nimeni, pînă astăzi, nu m-a întrebat dacă a fost scrisă o operă după romanul lui Rebreanu.

(Perpetuum comic ’83, pag. 222)