Îi invidiase pînă la ură pe dirijori — indiferent că interpretau Beethoven sau Stravinski, Bach sau Debussy, Mozart sau Ceaikovski — nu pentru performanţele artistice, nu pentru talent (talent avea şi el, slavă Domnului, cu carul), nu pentru călătoriile în străinătate (cîntase şi el la Ruse, în cadrul unui schimb de experienţă), ci pentru faptul că toţi li se adresau cu „maestre", în timp ce lui i se spunea ba „Titi", ba „contrabasu", ba, pur şi simplu, „mă", dacă nu chiar „bă". Simţea în asta o ofensă a destinului, o injustiţie socială, o prelungire vicleană a împărţirii în clase antagonice.
Va să zică, eu cînt la cel mai greu instrument din orchestră, în deplasări îl car la autobuz, tren, avion, în funcţie de distanţa în kilometri, greutatea în kilograme rămînînd însă constantă (ştiţi dumneavoastră cît cîntăreşte un contrabas cu cutie cu tot?), iar dirijorul agită, cu sau fără noimă, un beţişor de cîteva grame, care nu scoate nici măcar o notă (ne mai vorbind că, la deplasări, încape într-o simplă servietă), dar el e „maestre", iar eu sînt „mă Titi". E drept?
Cu timpul, au apărut cîţiva tineri în orchestră, proaspeţi absolvenţi, forţe noi care, orişicît, nu-şi puteau permite... Aşa că a devenit şi „nea Titi", şi „tovarăşu Titi de la contrabas". Numai dirijorul era mereu „maestre". Sacîzul ei de echitate!
Într-o zi, îl luă de-o parte pe unul dintre violoniştii stagiari.
— După părerea dumitale, care-i cel mai greu instrument din orchestră?
— Trombonul, răspunse fără ezitare stagiarul.
— Păi, de ce?
— Fiindcă eu n-aş putea să cînt la instrumentul ăsta. N-am suflu.
Ce să mai discuţi? Asta-i problema, dacă ai sau nu suflu? Dar cît cîntăreşte un trombon şi cît cîntăreşte un contrabas? Se compară? Măcar dacă spunea pianul...
— Dar cel mai uşor instrument care-i?
— Vioara. Pe asta o ştiu, n-am probleme.
— Şi beţişorul cum ţi se pare?
— Care beţişor?
— Beţişorul lui „maestrul".
— Bagheta?! Greu, foarte greu, cel mai greu!...
Aşadar, beţişorul e greu, e „maestru", fiindcă bate în pupitru şi te cheamă la ordine. Ca nuiaua în şcoala de altădată... Contrabasistului i se făcu scîrbă de toate instrumentele, de toţi instrumentiştii, de laşitatea lor, de mizeria lor morală, de propria lui laşitate, de propria lui mizerie morală. Şi se apucă să elaboreze memorii, note informative, reclamaţii, anonime îndreptate împotriva dirijorilor, pe care-i denunţa ca pe nişte vătafi, rămăşiţe ale tristei orînduiri bazate pe clase sociale, ca pe nişte exploatatori nemiloşi ai muncii şi talentului instrumentiştilor. Insinua că aceştia dirijează fără discernămînt orice bucată muzicală, indiferent de cine ar fi compusă, că iau legătura cu tot felul de orchestre de peste hotare a căror componenţă e destul de pestriţă, că iau partiturile ca atare, fără o viziune critică şi că, uneori, nu întîmplător, bagheta lor descrie în aer figuri a căror semnificaţie ar putea fi interpretată... Ani în şir redactă proteste anonime, dar nici o revoluţie nu se produse spre a înlătura de la pupitrul orchestrelor clasa odioasă a dirijorilor.
Se întîmplă, în schimb, un fenomen ciudat. Încetul cu încetul, membrii orchestrei, mai ales cei tineri, începură să-i spună „maestre". I se recunoşteau, în sfîrşit, meritele? Se instaurase domnia adevăratei echităţi? Triumfaseră anonimele? Indiferent care era cauza, contrabasistul se simţea mîndru şi fericit. Pînă într-o zi, cînd, privindu-se atent în oglindă şi văzîndu-şi părul alb şi rar, dinţii galbeni şi rari, ridurile adînci şi dese, pricepu adevărul. Şi de atunci urî din tot sufletul cuvîntul „maestre".
(Perpetuum comic ’83, pag. 184)
