— Ce doriţi? — răspunse omul de la tejghea, fără să ridice privirea, continuînd să taie nişte codiţe de dihor.
— Tu eşti, bă? — întrebă iar noul venit. Şi-i făcu semn nevestei, tot atît de dolofană şi smeadă ca şi el, înfăşurată într-un şal cît un pled, să se aşeze. Fotoliul gemu ca un animal rănit.
— Uite ce e — zise — vreau să-i fac cocoanei mele o căciulă.
Responsabilul spuse că se poate, dar cu materialul clientului. Clientul se pronunţă despre material cu cuvîntul indefinit „canci" şi preciză că plăteşte oricît, numai să fie vidră. Vidră nu este — anunţă celălalt — este nurcă sau nutrie; la nevoie şi miel. Atunci zibelină — interveni femeia. Zibelina, numai la grădina zoologică — dădu adresa blănarul. Te duci şi-o iei de acolo — conchise scurt clientul.
— Şi ia ascultă, bă — îi notifică — mai lasă dracului cotoiul ăla pe care-l tot jumuleşti, fii atent la ce-ţi cer eu.
Şi bătu în masă cu cele trei inele de aur masiv, în aşa fel, încît omul de la tejghea deveni într-adevăr atent.
— Eu nu mă uit la bani, la mine nu contează. Contează să iasă aşa cum vreau eu. Şi cum vrea ea — adăugă, cătînd pieziş spre foca prăbuşită în fotoliu. Zi-i tu ce şi cum, mamă — o îndemnă.
— Eu vreau o căciulă cu fular şi cu spate — interveni cocoana, ridicîndu-se cu grozavă dificultate. Şi să aibă şi buzunare.
— Adică un fel de mantou? Ori palton?
— Nu, nu. Am văzut într-un film italian. Pe cap ai căciulă. Iar căciulă are aşa, ca nişte margini...
— Ca nişte loitre la căruţă — ajută soţul.
— Da. Şi la spate acoperă vrasăzică tot spatele. Şi are şi buzunare în părţi.
Blănarul privi în zare, vădit deconcertat, apoi se scărpină după ureche. Întrebă precaut:
— Deci vreţi o căciulă cu buzunare la spate? Pentru ventilaţie, ori ce?
— Nu pricepe — îi specifică, dezolată, femeea, bărbatului.
— Bă — se răsti clientul — dacă tu iei cinci mii pe aşa ceva, eu îţi dau zece, înţelegi? Numai să-mi fac damblaua.
Responsabilul era plin de bună-voinţă, dar realmente nu înţelegea nimic, de aceea îi pofti pe cei doi în atelier, să stea de vorba direct cu lucrătoarea specialistă. Lucrătoarea specialistă, cu nasul ascuţit şi părul rar, împungea iute într-un cojoc. Răspunse, fără să ridice capul, că nu există căciuli cu spate şi margini.
— Dînsa vrea să-şi acopere capul, urechile, gîtul şi spatele în acelaşi timp — îi explică, însă neconvins, responsabilul.
— Ascultă, fă — se oţeti clienta — tu eşti atentă la mine, ori ce naiba? Că eu vă plătesc cît cereţi voi, nu mă tocmesc, dar înţeleg să mi se croiască aşa cum cer.
— Mie să nu-mi ziceţi fă — protestă, fără supărare, lucrătoarea — pe mine nu mă cheamă fă, mă cheamă Marlena Gelsomina Căpău şi sînt aici de optsprezece ani, aşa că eu vă pot face căciulă şi pentru spate, şi pentru şale, şi pentru fund chiar, numai să existe. Fiindcă dacă nu există, nu fac nimic.
— Vrea de vidră — mai aminti, moale, responsabilul.
— Vidră n-am eu — spuse lucrătoarea. Eu n-am vidră. Vidră are numai Guşuliţă.
Urcară deci cinci trepte şi pătrunseră într-o chiţimie, unde un cetăţean spălăcit, cu ochelari de sîrmă, număra un morman de pielicele negre.
— Se poate şi vidră, respectată doamnă — zise, uşor piţigăiat, Guşuliţă — eu însă v-aş recomanda astrahanul. Se poartă astrahan. Eu vă dau astrahanul şi Marlena vă croieşte ce doriţi şi în orice fel. Oaia rămîne sfîntă. Mai ales dacă e neagră.
Clienta nu voia însă decît vidră. Astfel că se scoase la iveală, de sub un chepeng, o legătură de piei de vidră. Guşuliţă le netezi şi rosti o sumă pipărată. Bărbatul spuse, flegmatic, să le intre bine în cap: pe el nu-l interesează preţul, numai vidra să fie veritabilă şi să nu năpîrlească. Piţigăiatul îl asigură că fiara nu va năpîrli.
Trecură înapoi la lucrătoarea cu cojocul şi încercară să-i deseneze obiectul solicitat. Mizgăliră o coală de ambalaj, dar chestiunea rămînea destul de ceţoasă. Fu chemat şi tînărul Zdronţea, aflat în pivniţă, care, inventiv şi ager, găsi numaidecît soluţia. Aruncă pe capul clientei o blană de marmotă, încă necusută, care o făcu să semene cu Richard Inimă de Leu. Apoi îi arătă, împungînd-o cu degetul: deci vreţi să vă înfăşoare capul aşa... deci vreţi să vă acopere gîtul aşa... deci vreţi să cadă pe omoplaţi... pînă la mijlocul spatelui...
— Şi să aibă margini la urechi...
— Şi margini la urechi... Aşa?
— Aşa, aşa... — mormăi femeia. Ăstă pricepe — se roti către bărbatu-său.
— Nu uita buzunarele...
— Deci vreţi buzunare, aici... şi aici — împunse iar tînărul.
— Da, da — se lumină clienta. Şi-i trase un pumn prietenos în piept: — Hai, şmechere, c-ai văzut filmul!
— Care? Acela japonez cu harakiri?
— Nu era japonez. Era italian.
— Era japonez, pe onoarea mea, şi fata dintr-însul culegea un fel de fasole de pădure...
— Ba italian. Şi ea era contesă, la turnul acela care stă cîş.
— Vă luăm comanda, dar durează cel puţin trei luni — răci responsabilul animata conversaţie cinefilă.
— Într-o săptămînă să fie gata-gata! — hotărî bărbatul negricios. Şi puse pe tejghea un pachet de sute, legat cu un gumilastic. Ţi-am spus că nu mă uit la bani.
— Aoleu, vă cunosc — îşi aminti Zdronţea. Dumneavoastră sînteţi la măcelăria aceea mare de la Sfîntul Ilie, nu?
— Da, băiete, da — confirmă galeş celălalt. Şi dacă sînt bine servit...
— Nici o grijă — se amestecă responsabilul, care terminase de numărat sutele. Să luăm măsura doamnei. Cooperativa noastră e fruntaşă pe ramură. Dăm şi garanţii. Vineri facem proba. E bine?
— E bine — spuse clientul.
— Da, e bine — spuse şi clienta. După masă.
— Între 4 şi 7 — spuse responsabilul.
— Cel mai bine e pe la 5 — sublinie Marlena Gelsomina.
— 5, 5 juma... — zise şi Guşuliţă.
— Veniţi cînd vreţi dumneavoastră — tranşă, veşnic voios, Zdronţea.
— Aşa bă, aşa... — mormăi, în sfîrşit satisfăcut, clientul, şi ieşi el întîi, cu cocoana după dînsul, lăsînd uşa deschisă.
(Perpetuum comic ’82, pag. 50)
