Pe la începutul anului 1968 (în iuna martie, mai precis), Pablo Picasso începe să lucreze o serie de gravuri în aquaforte, preocupare mai veche a artistului care, de data aceasta, se dovedeşte a fi o adevărată pasiune. În numai şapte luni el realizează 347 de lucrări, ceea ce trezeşte senzaţie şi uimire, fiindcă — să nu uităm — Picasso avea 87 de ani. O asemenea putere de muncă neobişnuită, dublată de fabuloasa-i imaginaţie, desenul bine orchestrat înlăuntrul ideilor plastice nu puteau trece neobservate. Ulterior, acest ciclu s-a constituit într-o expoziţie, itinerată în mai multe metropole europene.
Întîmplarea a făcut să vizionez, în chiar anul următor, la Stuttgart, festinul grafic semnat Picasso. Şi să încerc regretul de a nu descifra, imediat, sensul major, de aspră confesiune a acestui ciclu, cu tentă aparent lubrică, de care marele artist se lăsase devorat — ca un adolescent — la apusul vieţii sale. A trebuit să revin o dată şi încă o dată în sala de expoziţie, pentru ca, „recitînd" fiecare desen în parte, să-mi dau seama că, de fapt, Picasso încredinţa posterităţii memoriile plastice ale unei existenţe îndelungate, trăită cu intensitate, percepţia senzuală asupra realităţii fiind, acum, degajată, uşor nostalgică, ironică cel mai adesea, proprie creatorului de geniu care se simte apărat de o operă durabilă. La ceasul ce-l apropia de marea trecere, Picasso a ţinut să-şi ia rămas bun de la personajele care i-au nedormit pînzele şi i-au zugrăvit bolta gîndului, catedrală a picturii moderne: faunul, clovnul, regele şi toreadorul, bătrîna mascată, artiştii de circ, femeia model, pictorul şi femeia iubită, cerbii, taurii şi păsările.
Mărturisindu-se pe sine, în aquaforte, Pablo Picasso şi-a pregătit o retragere vitală dintr-o lume care i-a aparţinut şi care, la rîndu-i l-a acaparat pînă la mistuire.
Cubice
• Arta, ca şi libertatea, trebuie furate, aşa cum Prometeu a furat focul.
• Statutul de artist se obţine abia după ce ai învins cel mai mare număr de bariere posibile. Din acest punct de vedere, artiştii ar trebui descurajaţi, nu încurajaţi!
• Cînd lucrez, încerc mereu să găsesc o formă de expresie pe care oamenii nu o aşteaptă, sau pe care chiar o resping. Asta mă interesează. În acest sens încerc eu să fiu revoluţionar.
• Dacă ştii exact ce vrei să faci, atunci ce rost mai are să te apuci de lucru?
• Cînd ceva îmi reuşeşte cît de cît, nu mai am curajul să-i mai adaug nimic, fiindcă în „a termina" se ascunde un dublu sens: „a încheia", dar şi „a omorî", „a distruge”...
Culese de Carmen Büchespanner
(Perpetuum comic ’82, pag. 52)
