— Etajul, vă rog!
Am tresărit, privind contrariat în jurul meu. Nimeni. Stăteam ca hipnotizat şi ascultam glasul trimisului ceresc care repeta una şi aceeaşi propoziţie. Apoi, un huruit, un trăsnet şi cineva, iritat, mă somă:
— Ce faci, omule, eşti surd? Ăsta-i un lift acustic. Spune odată etajul!
Am mormăit cu teamă „etajul 3" şi liftul s-a pus în mişcare. La ieşire, mă aştepta mecanicul, căruia a trebuit să-i explic că, pur şi simplu, m-am jenat să vorbesc cu cineva pe care nu-l văd. Mai ales că liftul mi se adresase în engleza unui profesor de la Oxford, pe cînd eu nu-i puteam răspunde decît cu accentul sălbatic al new-york-ezilor.
Dealtfel, în general, eu mă aflu în permanent dezacord cu tehnica nouă. Ceasul meu cu cuarţ, spre exemplu, se încăpăţînează să fie împotriva ceasului cu arătătoare. Iar tosterul electric îmi răstoarnă feliile de pîine, arse, apoi unge untul şi îl împroaşcă pe costum. Am încercat, deci să mă dispensez de această aparatură sofisticată.
Detest duşul şi, se pare, nici el nu mă prea iubeşte. Dacă fac baie şi cineva de la celălalt capăt al pămîntului deschide, în acel moment, robinetul de apă rece, sar ca ars din cadă, fiindcă, la mine, curge numai apă clocotită. Recent, am plătit 150 de dolari pentru un dictafon. Cînd am vrut să înregistrez pe bandă cîteva reflecţii personale, acesta mi-a răspuns prompt: „Nu-i nici o noutate, le-am mai auzit!" La fel cu aparatul de fotografiat. Îmi scotea o fotografie în două minute. Din imprudenţă, l-am lăudat şi a început să-mi scoată fotografiile nu la 2 minute, ci la 10. Apoi, peste un ceas şi, după un şir de şicane, mi-a pus în faţă un bileţel: „Vino mîine"!
În urmă cu cîteva zile, aflîndu-mă singur acasă, am adunat toate obiectele ăstea tehnice şi le-am spus:
— Dragele mele, aşa nu se mai poate! Ori ţineţi cu mine, ori...
Seara, am deschis televizorul. Se transmitea în direct un meci de fotbal. Însă imaginea abia pîlpîia şi m-am înfuriat:
— Parcă ne-am înţeles în privinţa asta!
Imaginea s-a luminat grăbită, năpădindu-mă cu un soi de raze roşii, orbitoare. Am înhăţat un ciocan, izbind cu putere în ecran. După care am răvăşit reţeaua de circuite. Pentru prima oară, după mulţi ani, m-am simţit stăpînul tehnicii casnice. Iată triumful omului! am strigat biruitor.
A doua zi m-am dus la dentist. Cu liftul eram deja învăţat. Am numit etajul şi liftul s-a pus în mişcare. În timp ce urcam, am fost întrebat:
— Tu eşti acela care a distrus ieri televizorul?
— De unde ştii?!
Liftul s-a oprit, pe urmă a coborît, din nou a urcat, iar a coborît şi, în sfîrşit, m-a expulzat la subsol.
În aceeaşi zi mi-am vizitat părinţii, prilej cu care am aflat că tata fusese dat afară din slujbă. Îl înlocuiseră cu un robot foarte mic, dar care face acum întreaga lui muncă. Şi încă mult mai bine!
Mai neplăcut e că mama s-a hotărît să comande şi ea un asemenea aparat. Zice că are nevoie de cineva priceput la treburile gospodăreşti...
Traducere de Tincuţa Ploaie
(Perpetuum comic ’82, pag. 65)
