Shakespeare 100%

TEATRU ÎN TEATRU

Cabină de actori. Actriţa, în costumul Desdemonei. Actorul, în cel al lui Othello. Amîndoi, în faţa unor oglinzi, se demachiază, ca după spectacol...

Actorul: Draga mea, pasează-mi, te rog, demachiantul tău...
Actriţa (suspicioasă): Pe unde mi-ai întîrziat, „domnule" Othello?
Actorul: Cînd?
Actriţa: După căderea cortinei...
Actorul: M-a oprit secretarul literar într-o problemă.
Actriţa: De ce te minciuneşti? Ai fost la Elvira, precis!
Actorul: Ce treabă am eu cu Elvira...
Actriţa: Nu-nţeleg ce ai găsit la ea... Frumoasă, nu e... Talent, ce să mai vorbim... Ce te uiţi aşa la mine? Spune că nu-i aşa?
Actorul: Zău, dacă te înţeleg... ce-ţi veni, aşa, deodată?...
Actriţa (cu sughiţuri): Află că pe această fetişcană nu pot s-o sufăr!
Actorul: Draga mea, îţi faci nervi de pomană!
Actriţa: Vrei să spui că n-ai trecut pe la ea?
Actorul: Cînd?!?
Actriţa: Îndată după căderea cortinei...
Actorul: Dacă-i aşa... află că m-a oprit secretarul literar ca să ne facă reproşuri. Avem scăderi în interpretarea noastră... În special, scena revederii din actul I... E sub orice critică — aşa mi-a spus! E şi părerea regizorului!
Actriţa: Chiar aşa? Şi nu te-ai întrebat de ce?
Actorul: De ce?
Actriţa: „Domnul" Othello, în loc s-o privească pe Desdemona, cu ochii inimii, îi zboară mintea, aiurea, la Elvira, netalentata teatrului...
Actorul: Eşti cuprinsă de gelozie şi nu văd de ce?
Actriţa: Ha! Ha! Ha! Eu geloasă! Pe cine? Pe o nesuferită?
Actorul: Nu te supăra, reacţia mea se desfăşoară în raport cu comportamentul partenerei din scenă... Or, tu nu mai eşti Desdemona de la premieră... Ai devenit un sloi de gheaţă...
Actriţa: Bi-ne! Vrei să-ţi dovedesc că n-ai dreptate? Îţi propun să revedem scena, acum, aici, ca să te convingi!
Actorul: De acord! (în rol) Ce faci Desdemona?
Desdemona: Bine, Doamne!
Othello: Dă-mi mîna ta. E-o mînă moale, Doamnă...
Desdemona: Tu poţi pe drept s-o spui
E mîna care inima-mi ţi-a dat-o
Şi-acum, făgăduiala...
(Apare Recuziterul teatrului, în căutarea unui obiect)
Othello (joc): Puicuţă, ce făgăduială?
Desdemona: Pe Cassio l-am chemat, să staţi de vorbă...
Othello: Mă supără un straşnic guturai
Dă-mi rogu-te-o batistă...
Pe aceea ce ţi-am dat-o...
Desdemona: Nu-i la mine!
Othello: Nu?!?
Desdemona: Nu doamne-ntr-adevăr...
Othello: E o greşeală...
Recuziterul: Nu vă supăraţi, unde e?
Actriţa: Ce cauţi?
Recuziterul: Batista!
Actorul: Care batistă?
Recuziterul: Batista Desdemonei... Face parte din recuzita teatrului... Trebuie s-o restitui la magazie...
Actorul: Ai s-o cauţi mai tîrziu. Acum lasă-ne, te rog, se repetă! (în rol) Desdemona, batista scumpă mie, ce ţi-am dat-o, lui Cassio, tu i-ai dăruit-o...
Desdemona: Nu!
Pe sufletu-mi şi viaţa-mi! Fă-l să vie
Şi întreabă-l!
Othello: Ia aminte, suflet dulce...
Să nu spui strîmb, că eşti pe patul morţii...
Recuziterul: Aţi aruncat-o cine ştie pe unde şi tot eu trebuie s-o caut!
Actriţa: Dă-i dragă, batista, şi să ne lase în pace...
Actorul: De unde să-i dau? N-o am la mine!
Actriţa: Normal, batista ar trebui să fie la tine... Eu o pierd, Emilia o găseşte, o dă lui Iago, Iago o pasează lui Cassio iar Cassio ţie... deci batista trebuie să fie la tine...
Actorul: Nu ştiu!
Recuziterul: Seară de seară, batistele teatrului se pierd şi eu trebuie să am grijă de ele... (iese)
Actriţa (bănuitoare): Unde zici că mi-ai fost, după căderea cortinei, domnule Othello?
Actorul: Am stat de vorbă cu secretarul literar...
Actriţa: Mai bine spune drept că te-ai oprit la Elvira... Ai fost la ea în cabină...
Actorul: N-am fost la nici-o Elviră... Crede-mă! Ţi-o jur!
Recuziterul (apare): S-a găsit! în sfîrşit, am găsit batista!
Actorul: Ei, vezi? Şi mai făceai gălăgie...
Actriţa: Unde era?
Recuziterul: În cabină, la duduia Elvira!
Actorul: La cine?
Recuziterul: În cabina duduiei Elvira! Era chiar pe canapea! (iese)
Actriţa (furie): Spune-mi adevărul! Altfel, te sugrum! Cum a ajuns batista în cabina ei?
Actorul: Fii cuminte Desdemona...
Batista scumpă mie, ce ţi-am dat-o
Lui Cassio tu i-ai dăruit-o...
Actriţa: Te-ntreb, Othello, cum a ajuns batista pe canapeaua Elvirei?
Actorul: Omoară-mă, dacă vrei, dar nu ştiu!
Actriţa: Vreau adevărul! Altfel te sugrum!
Actorul (cade în genunchi):
„Pe sufletu-mi şi viaţa... Fă-o să vie
Şi întreab-o"
Actriţa: E prea tîrziu, Othello, e prea tîrziu! Să mori! Nu meriţi îndurare! Să mori! (îl sugrumă)

— cortina —

(Perpetuum comic ’91, pag. 104)

Vezi toată postarea

Schiţmanul

        Celebritate mi-a trebuit, celebritate am! E drept că m-am făcut cunoscut şi recunoscut doar pe plan comunal, dar numele meu circulă din gură în gură mai ceva ca cel al lui Maradona cînd a scăpat o mînă în mingea nu ştiu cui şi-a dat gol! Consătenii mei sînt încîntaţi, entuziasmaţi (şi nu cred că sînt capabili, în zilele noastre, de prefăcătorie) de faptul că unuia de-al lor i s-a tipărit pseudonimul la „Poşta redacţiei" în cea mai populară şi influentă revistă a ţării. Nu s-a mai pomenit glumeţ în toată zona noastră căruia să i se răspundă „Mai trimiteţi".
        Oriunde mă duc sînt întîmpinat cu zîmbete sincere, largi şi curate, sînt invitat cu timiditate să povestesc ceva, să spun o poantă şi să-i fac să rîdă, aşa că am ajuns să mă gîndesc numai la drăcovenii distractive, am ajuns să-mi notez tot ce-mi trece prin cap şi ce mai găsesc pe ici pe colo, pe manşetele cămăşilor, în palmă, între degete etc. numai şi numai să nu-mi pierd faima atît de greu cîştigată.
        Ieri, cel puţin, am avut o zi teribilă, nemaipomenită. Muzele care hălăduiesc pe dealurile din jur s-au întrecut în a mă inspira. Scene de tot felul mi se învîrteau în creier încît nu mai ştiam într-o vreme pe care să pun mîna întîi. Ajuns, cu treburi personale, la un fost prieten din copilărie, devenit plutonier-major, l-am dat gata, l-am lăsat sub masă ţinîndu-se cu mîinile de inimă, cînd i-am spus că schiţa la care lucrez actualmente, da, actualmente, mă are pe mine ca personaj principal şi că fac pe nebunul, plimbîndu-mă prin comună călare pe mîrţoaga dispensarului veterinar ca să pun niţel lucrurile la punct. „Închipuieşte-ţi, i-am spus, cum apar pe stradă cu un lighean spart pe cap, într-o armură hodorogită şi cu un par uriaş în mină, iar alături de mine, pe-un măgar amărît, dacă voi reuşi să procur de undeva asemenea vedetă, văru-meu Vasile, pe post de slujitor credincios şi gras. Ha, ha, ha, ce mai! Îi dau jos pe toţi cu povestea asta.
        — Da’ auzi, îmi zice şefu’ printre lacrimi, apăsîndu-se cu dreapta pe ficat, mîrţoaga să o ceri de la ăia. Să n-avem probleme pe urmă!
        În primul magazin în care mi-am făcut apariţia cu dezinvoltura emotivului, am fost primit de responsabil cu o amabilitate emoţionantă. „Ei, mi-am zis eu, a revenit ospitalitatea noastră românească! Să vedem cu ce mă serveşte băiatul!" Mi-a spus foarte politicos, n-am ce reproşa, că deocamdată nu prea are marfă, dar, dacă-l distrez cîteva clipe, dacă-l fac să uite de durerea de măsele şi de ultimul radar plătit, o să mă aibă în vedere cel puţin un an de-acum încolo. A hohotit de rîs cînd i-am relatat că am pe masa de lucru o poveste în care eroul principal, după ce stă o noapte întreagă cu o săgeată-n ceafă ca să nu adoarmă, lîngă un Parmen auriu, o ia pe urmele hoţilor băgaţi în sperieţi şi-i fugăreşte pînă pe celălalt tărîm, iar acolo le oferă un sfîrşit dezonorant, luîndu-le, drept pedeapsă, nu numai merele furate, dar şi nevestele.
        — Aşa le trebuie celor de la Aprozar, mi-a zis gestionarul năuc de rîs. Te joci cu merele statului?!
        Doar pe cel de la „Carne" nu l-am putut termina. N-a vrut, în ruptul capului, să creadă că porcul din povestea mea se poate preface în Făt-Frumos. „Fugi de-aci, mă ţîcă, mi-a repezit-o el enervat, ce-mi vinzi mie antricoate de ţînţar. Cine-ţi publică ţie prostia asta? Cum să se facă, mă, din porc om?! Invers te-aş mai accepta şi n-ar fi rău. Io cred că mai bine ar fi să le trimiţi ălora nişte bancuri. Vii la mine cu un kil de ţuică şi te ajut. Ştiu o cireadă, nu alta. Astea plac publicului larg. Cine crede în scamatoriile ce mi le ziseşi că porcul face poduri şi nu ştiu mai ce prin comună? Bancuri, mă, bancuri şi-apoi să vezi tu cum te afirmi! Le-aş scrie eu şi fără tine, dar mă-ncurc la gramatică, că-ncolo...

(Perpetuum comic ’89, pag. 140)

Vezi toată postarea

O pantomimă adevărată

        Prietenul meu, actorul, mi-a cerut într-o zi un subiect de pantomimă.
        — Te rog, însă, cu tot respectul să te gîndeşti la un subiect inspirat din viaţă. Nu vreau să semăn cu acei colegi ai mei care mimează realitatea, neavînd de fapt habar ce se petrece pe lume. Vreau ceva care să fie credibil, lesne de înţeles, dar nicidecum vulgar, pe gustul tuturor şi plin de umor. Avem nevoie să rîdem! N-am spus-o eu primul asta, dar o aprob din toată inima.
        După ce a glăsuit astfel, amicul meu a mai sorbit din halba aburindă.
        Îmi place să-i ajut pe oameni, aşa că n-am zis decît: „Bine" şi am căzut într-o profundă cugetare.
        Actorul a sărit ca ars.
        — Nu, nenică, nu aşa ne-a fost vorba! Din clipa în care stai pe gînduri, e clar că elaborezi ceva chiar acum. O să iasă artificial, o construcţie intelectualistă care nu mă interesează nici pe mine, nici pe alţii. Nu pricepi? Eu vreau să aduc pe scenă existenţa cu freamătul ei adevărat, nu vîrît în scheme, în şabloane.
        M-am uitat o clipă la el şi i-am spus:
        — Cred că am ceva pentru tine...
        — Ei?
        M-am aşezat mai bine pe scaun, am sorbit şi eu din halba mea, am privit o clipă la fluturarea discretă a feţei de masă în bătaia unui vînt care n-ar fi pus în mişcare nici o libelulă. Grădina era aproape pustie la ora aceea şi umbrela ne apăra de căldură.
        — Da’ spune odată, dom-le, că m-ai făcut curios! a izbucnit amicul.
        — Numai o clipă, i-am răspuns eu. Sînt convins că ai să cucereşti mii de spectatori cu numărul ăsta.
        — Zi-i!
        — Mă duceam într-o dimineaţă la redacţie. Cînd dau să intru în biroul meu, îi văd pe doi colegi de-ai mei rînjind cu gura pînă la urechi. Zic „salut" şi dau să trec mai departe. Ei însă mi se pun în cale. Le spun: „Pardon, am treabă", ei se aşază umăr la umăr şi nu-mi dau voie să trec. M-am prefăcut entuziasmat de jocul lor, după care i-am dat cu hotărîre la o parte. Binomul lor s-a refăcut rapid. Unul dintre ei a catadicsit să-mi spună printre sughiţuri de rîs:
        — Metrî! Ce-ai prefera: incendiu sau inundaţie?
        — Asta ce mai e? am îngăimat eu. Vreun test? Căutaţi alt muşteriu: în dimineaţa asta inteligenţa mea e zero, ca şi afectul.
        — Nu, nu, nu! au sărit ei cu gura. Nu e test. Sau, dacă vrei, e şi un test. Răspunde la întrebare: Incendiu sau inundaţie?
        N-am avut încotro şi, ca să scap, le-am răspuns: „Inundaţie” şi dau să trec mai departe. Ei însă, cu satisfacţie, mi-au trîntit, în duet, o propoziţie care m-a lăsat năuc:
        — Să ştii că asta ai acasă! Au telefonat vecinii.
        I-am privit de parcă îi vedeam pentru întîia oară, după care am zbughit-o pe uşă, mai ceva ca de pe-o rampă de lansare. Nici nu ştiu cum am ajuns la blocul meu în faţa apartamentului în care locuiesc, vreo cinci bărbaţi şi vreo trei femei se străduiau să spargă uşa.
        — Stop! Le-am spus eu. Am venit cu cheile.
        S-au dat cu multă compătimire la o parte. Cînd am deschis uşa, un val de apă s-a năpustit asupra mea. M-am repezit la robinetul din baie şi l-am închis. Apoi, am înlemnit. Cotele apelor din apartamentul meu erau următoarele: în bucătărie 30 cm, în dormitor 20 cm, iar în baie 10 cm.
        Între timp, vecinii mei, binevoitori, înarmaţi cu găleţi, cîrpe, mături au încercat să limiteze proporţiile dezastrului. A fost dusă o muncă plină de abnegaţie, de vreun ceas şi jumătate, care m-a făcut mai tîrziu să scriu un articol plin de căinţă şi să-l public la gazeta de perete a blocului. Asta a fost tot.
        Însetat, am mai sorbit din halbă. Prietenul meu m-a privit cu milă.
        — Of! N-ai înţeles nimic! Ce e revelator în ceea ce mi-ai spus? Unde e clocotul vieţii? Unde sînt marile frămîntări ale omului contemporan? E slab, foarte slab. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Cum să mă prezint.
        Am tăcut plin de umilinţă.
        După cîteva clipe de tăcere, cineva, cu o privire de rătăcire, a pătruns în grădină. A căutat în stînga şi-n dreapta pîna cînd l-a zărit pe amicul meu Nae. S-a îndreptat spre masa noastră, şi-a tras sufletul, apoi i-a spus amicului pe un ton mefistofelic:
        — Salut, Nae!
        — Salut! Nu bei o bere cu noi?
        — Ba da, c-am venit într-o goană, la spune: ce-ai prefera: incendiu sau inundaţie?
        Actorul meu s-a îngălbenit.
        — Ce bancuri sînt astea, Nae?
        — Nici un banc. Răspunde franş: ce-ai prefera, incendiu sau inundaţie?
        Nae al meu s-a uitat cu o privire rătăcită la el şi i-a zis cu un glas pierdut:
        — Inundaţie!
        — Ei bine, n-ai noroc; ai incendiu! i-a trîntit-o celălalt Nae. După care a strigat:
        — Chelner! Adu-mi şi mie o halbă!

(Perpetuum comic ’86, pag. 63)

Vezi toată postarea

Rugby sumar

INTERVIU CU POETUL TUDOR GEORGE

        1. Se spune că rugbiştii n-au umor cît negru sub unghie. Cum se simte rugbistul Tudor George în pielea poetului cu acelaşi nume?
        — Abordînd laolaltă două discipline aparent disparate dar atît de dragi mie — Sportul şi literatura, în speţă: Rugbiul şi Umorul — capăt de îndată un „tonus competiţional" şi în „uvertura" acestui interviu lansez o calamburgistă

ATENŢIONARE
Fiindcă „mă placaţi" în coapsă
Cu perfide întrebări,
O să vă fixez c-o capsă
„Lovitura de pedeapsă:
Între bări!

        Mi se cere să „arbitrez" compatibilităţile şi afinităţile dintre Rugby şi Umor? Mi se pare a fi o „partidă" pe cît de „spectaculoasă" pe atît de „antrenantă". De aceea, declar, dela bun început, drept total hazardată şi uşuratecă supoziţia „adversarilor" că rugbiştii n-ar avea umor, „nici cît negru sub unghie", aceasta cu atît mai mult cu cît şarmul activităţii lor constă tocmai în particularitatea exprimării printr-un veritabil „umor negru". A face „să-i zboare fulgii" adversarului, pornit ca un vultur spre „ţinta" proprie, printr-un „placaj mortal", sau a iniţia o „spargere" frontală printr-o şarjă explozivă, constituie hazul suprem care declanşează „hohotul" vulcanic şi entuziasmul voios al galeriilor, combinînd prin „poanta" eseului final! În plus, evoluţia scorului poate determina drama, tragedia sau farsa de amploare. „Transformînd" observaţiile mele în versuri, vom „încerca" unele „contactări" pe „terenul" confruntărilor lexice:

GEN PROXIM
Între Umor şi Rugby-mi pare
Că tot ar exista o marjă:
Treisferturile-n confruntare
Glumind superb, atacă-n... „şarjă".

DREPTUL LA REPLICĂ
Epigramiştii de elită
În replică-şi vădesc curajul;
Rugbystu-n „replica"-i cumplită
La grea-ncercare te invită,
De-ţi sare, din contact, placajul!

EPIGRAMA RUGBYSTULUI
Din fulgerul condeiului,
O epigram-o prinzi c-o frază!
Rugbystu-n schimb, atent la fază,
În spiritul fair-playului,
Dintr-un placaj... te demolează!

        Fireşte, rugbyştii, practică un umor frontal şi bărbătesc, nelipsit nici de tandreţe, nici de duritate. Amintindu-ne de hazul Cimitirului din Săpînţa, putem parafraza epitaful unui rugbyst impetuos printr-o replică veselă ce i-ar adresa-o Ivan Turbincă însăşi Morţii:

EPITAF VITAL
Îţi cam semnaseşi epitaful,
„Marcînd" etapă de etapă!
Din „şarja" ta s-alese praful:
Placajul meu mortal ... te-ngroapă!

        Cît priveşte curiozitatea de a şti cum se simte rugbystul în pielea poetului, vă voi aminti faptul că tricoul rugbystic (fie el cu numărul 10, 14 sau 15) l-am purtat totdeauna cu totală dăruire pentru echipă şi în spiritul sportiv, sugerîndu-mi grandoarea titlului liric „Armura de sudoare" cum se intitulează volumul al doilea din „Trilogia Sonetului".
        Totuşi, pentru mai justa clarificare a eventualelor sintagme omonime, intervin cu o

PRECIZARE
Observ chiar intime releuri,
Cu Scrisul, Rugbyul de-l măsor:
Sînt „eseist" cînd scriu eseuri
De-nscriu esee-s eseior"!

        2. Între personajele preferate ale poeziei dumneavoastră ar putea fi amintiţi: Prometeu, Sfinxul, Bachus-căpitanul echipei Ahoe, Orfeu, Zeus (titulari), Satan, Briareu, Argus, Baba-Oarba, Marsyas, Narcis (Rezerve), Atlas, Heracle (maseuri), Cerber (observator). Iertaţi-ne întrebarea indiscreta: cum se distrau zeii?
        — Din sinaxarionul heteroclit al „favoriţilor aheişti" înşiruiţi mai sus, cu greu s-ar putea alcătui o „echipă" al cărei „căpitan" sau „manager" rugbyst să fiu ales, deoarece, după cum atestă însuşi Al.O. Teodoreanu, datorită unui neprevăzut DECLIN: „Olimpul a căzut dela putere/ şi-i vraişte-n mirificul Olimp./ Războinic, preţ de-un legendar răstimp,/ Cumplitul Mart e negustor de bere." Indignarea lui Păstorel faţă de această decadenţă este explicabilă prin „Mitologia" aceluiaşi, a cărei geneză e celebrată într-un catren: „Şi Afrodita cea în şolduri lată/ şi Joe, cu alaiul lui ceresc./ Nu s-au ivit din bolta înstelată,/ Ci dintr-o amforă cu vin grecesc". În ce mă priveşte n-am avut niciodată onoarea şi titlul de glorie al lui Tantal de a fi considerat „comesean al zeilor", dar am participat la numeroase banchete sportive şi consider că cele ale rugbyştilor se pot asemăna, întrucîtva, cu ale zeilor, întrucît la ele participă deopotrivă învingătorii cu învinşii la „o masă comună", amestecîndu-şi în cupa Victoriei lacrimile amărăciunii cu ale bucuriei. În virtutea celor consemnate aici, răspunsul meu se concretizează în următorul sonet:

BANCHETUL
La fel de păcătos Olimpul este
Ca Lumea noastră, ba mai sus, la scară,
Că-n lupte-acerbe zeii se distrară
Şi-n bacanalii crunte şi-n inceste!...

Cu mine-i tiz doar Bachus - Tămîioară,
Prea hăruitul Domn al Lumii-aceste,
Ce-aprinde-n August viile pe creste,
Stîrnind Sileni, Satiri, Bacante, iară

Asemeni nouă - se distrează Zeii!
Ca Zeii ne distrăm şi noi - pigmeii!

*

Doar „gustul morţii" nu-l sorb Ei din zeamă –
Că-s muritori doar sclavii, nu irozii! –
Şi-n timp ce noi cinstim „adio mamă"
Ei plescăie nectaruri şi ambrozii!

        3. În care din maximele rostite de marii învăţaţi ai lumii vă recunoaşteţi integral?
        — Afecţiunea mea specială pentru Păstorel Teodoreanu nici în cazul acesta nu se dezminte. Citez maxima lui versificată în volumul „Inter pocula": „Acel ce stă şi se socoate/ Pricepe, dacă-i om cuminte,/ Cum că necazul stă la spate/ Cînd ai paharul dinainte." Fieful meu din ultima vreme, cu pretenţii de „Cafenea literară" era la Cantina Scriitorilor subnumită cîndva „La Doamna Candrea" apoi „La Cabia", iar în cele din urmă gata să-şi zica şi „La Iacobanul bine temperat". Denumirea ultima i-a fost sugerată de răspopitul băutor ieşean pre numele său Mircea Radu Iacoban, secretar, dealtfel al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care tinde să devină probabil, o filială a Ligei Temperanţei bahice. Subzisul, care şi-a dobîndit multă trecere şi preocupare pe la „centrala" din Bucureşti, invitat la miasmele fetide şi izul de doagă al ospătăriei noastre, nu s-a lăsat pînă ce, la sugestia lui personală, s-au poprit şi total interzis euforizantele lichide din Parnas! Samavolnicia Iacobanului tare m-au mai minunat, nemairecunoscîndu-l eu pre cel carele, mai verile trecute, la staţiunea Neptun trecea drept un veritabil pescar de guvizi, prăjiţi de Achim şi stropiţi cu molanuri din cele mai faine! M-am străduit din răsputeri să-mi explic inexplicabila „metamorfoză" şi am concluzionat cu năduf:

Iacoban s-a dat de gol
Şi-a iscat nătîngi dispute:
A gustat din Techirghiol
Şi, d-atunci, Cotnaru-i pute!

        În asemenea condiţii, desigur că doctrina păstoreliană se simte periclitată de puritanismul prohibitiv al Iacobanului, întrucît:

„Barmanul" dela Uniune
Cam după mintea lui ne-adapă:
Ce-i drept, paharu-n faţă-l pune
Şi-i veşnic plin, dar plin cu... apă!

        Faptul acesta impune reticenţa creatoare a unora dintre colegi, în special văduvindu-i pe Nicu Velea, Fănuş Neagu, Mircea Micu şi Traian Iancu. Situaţia devine tragică şi prin faptul că:

În van m-aş face eu ecoul
Acelor muze de propreală
Schimbînd paharul cu stiloul,
Că-mi toarnă apă şi-n... cerneală!

        Altminteri, dacă m-ar întreba cineva „ce propun?" aserţiunea mea sună clar:

„Tradiţia" să se păstreze
Şi normele ce se cuvin,
Cît timp mai stăm pe metereze,
Că-i bun şi-un borsec, dar... cu vin!

        4. Poezia dumneavoastră coboară cu un entuziasm de nedescris în lumea miturilor. Credeţi că aţi fi scris astfel dacă v-aţi fi născut, să spunem, în epoca fierului, adică mult mai aproape de mituri?
        — Geniul dactilografelor şi erorile lor fastuoase mi-au sugerat adesea, prin simpla stîlcire a vrunei litere, concepte mirifice şi vorbe de duh. Alienarea textuală tinde să devină chiar metodă de lucru în „lumea literelor" şi aceasta nu numai în registrul strict umoristic! Iată un asemenea răspuns la întrebarea pusă:

TRANSLAŢIE
De mă năşteam în Epoca de Fer,
În lumea unor ruginite mituri,
Eram silit - tematic - să ader
Şi ode aş fi scris doar despre...nituri!

        5. Salutăm în Tudor George pe unul din marii trubaduri ai poeziei noastre! Cum arată o zi de muncă din viaţa unui trubadur?
        — Mai întîi, referitor la această intreoare a dumneavoastră vreau să fac o:

PRECIZARE
Io scriu noaptea (noapte-zi lumină!)
Nu-i prea economic: scriu la bec,
Dacă nu-i p-aproape-o stea divină
Or vre-o lumînare-ntr-un cinzec!

        Odată lucrurile puse la punct (ca un pat germinativ), vă pot destăinui sistemul propriu zis de lucru:

REŢETAR
O „zi-muncă"-n viaţa de boem?
„Zilele" nu-i sînt nici lui uşoare:
„Cară" toată „ziua" la pahare,
Pînă cînd asudă... un poem!

        6. Întrebat de un reporter de cîte feluri este umorul, Tudor Muşatescu a răspuns, prin 1967: „Nu există decît un singur fel de umor „HAZUL". Ce este hazul?
         — „Muşatismele" au făcut epocă — jos pălăria! — dar, din păcate, de data asta, definirea umorului printr-o simplă tautologie nu-i prea... hazoasă! Tema rămîne deocamdată, împotmolită, ca „piatra filosofului" aruncată-n baltă.
        Teoretic, hazul s-ar defini printr-un nonsens rezultat dintr-un efort prea debil sau exagerat şi deci comic faţă de o stare altfel firească (spre exemplu: a sări peste cal, cînd vrei să încaleci) aceasta în cazul comicului de situaţie, apoi nepotrivirea între cauză şi efectul scontat, brodeala unor intervenţii neprevăzute care parodiază gravitatea intenţională etc.
        În planul lexic, vorbirea în dodii sau în răspăr, stimularea absurdului prin folosirea premeditată a omonimelor de sensuri anapoda, o anume tehnică a clamării articulată la miezul lucrurilor, toate aceste modalităţi urmuziene sînt capabile să stîrnească hazul cu care se hrănesc locuţiunile şi sintagmele deseori paramiologice ale limbii literare.
        Încercînd totuşi o oarecare tentaţie de sinteză, propun următorul catren „infantil":

Pe cînd plezneam la fund pe pajul Sony,
Simţii că-n spate-mi crapă pantalonii!
Ce-i Hazul, deci? E-a rîsului supapă,
Nenoima: Unde dai şi unde crapă!

        7. Cînd, unde, cu cine şi de ce vă place să rîdeţi?
        — Întrebarea asta mi-a părut o parafrază la afirmaţia atribuită de Epictet lui Pitagora: „Nu interesează ce mănînci, ci cu cine mănînci şi cum mănînci." Banchetul umorului depinde şi el: de timp, de loc, de ambianţă, de circumstanţe şi în mare măsură de dispoziţia spirituală şi sufletească. Nu voi fenta, totuşi, interogaţia, improvizînd de dragul dumneavoastră două catrene disparate, cu virtuţi baladeşti:

PRETEXT
Oricînd, oriunde, c-orişicine-mi place
Să-i trag un toc de rîs pe teme varii,
Chiar hazul de necaz e bun piei drace! –
Ca Nastratin cînd şi-a băut şalvarii!

MELANCOLIE
Adesea, cînd beau singur într-o boată,
De unul singur rîd, d-un oarecine,
Rîd de-o caricatură, de-o ciuboată,
De Rîsul Lumii care sînt - de mine!

        8. Pentru că de puţine zile aţi împlinit şaizeci de ani, permiteţi-ne să vă urăm multă sănătate şi fericire şi să vă reamintim cîteva din cunoscutele dumneavoastră versuri: „...O drojdie! O votcă! Ori un verde!/ O secărică, un coniac, un rom..." Aşadar, ce bem la această aniversare?

        — Problema lui ce, cum şi unde se pune, în privinţa libaţiilor, tot mai acut. Într-o vreme, Uniunea Scriitorilor avea bunul obicei de a-şi preacinsti membrii edecari, la ocazii festive şi jubiliare, printr-un banchet liric şi tovărăşesc de breaslă. De păgubos ce-am fost de cînd mă ştiu, se pare că acest ritual s-a perimat pînă la rîndul meu. Intenţionam totuşi să ofer eu însumi măcar o masă simbolică şi colegială, dar intervenţia iacobană mi-a tăiat brutal macaroana şi apetitul de a toasta cu licoare de Sălcuţa! Din păcate, am aflat prea tîrziu că şi prohibiţia asta îşi determină efectul contrar şi că unii „delincvenţi" îşi fac „plinul" din canistre şi damigene „aduse pe sub mînă" şi cu mare tupilaţie faţă de zeii Olimpului, ca să nu bage de seamă, dacă nu cumva sînt „implicaţi" chiar şi ei, bucurîndu-se în travesti.
        Aşa se face că de ziua mea am renunţat la banchetul tradiţional, afundîndu-mă într-un solilocviu patetic şi ciocnind cu două pahare. Am rămas, astfel, la stilul meu ahoistic, împovarat de singurătate, arborat după perioada singaporeană, împărtăşind paleativul cotidian:

UN PATETISM HOMEOPATIC
Uitînd de-Aniversări jubiliare,
Din cauza condiţiei ostile,
Am grijă să cinstesc, în schimb, pahare
Cu-aniversarea fiecărei zile!

        9. Cunoscut fiind remarcabilul dumneavoastră talent improvizatoriu, vă invităm să compuneţi un sonet avînd titlul Sonetul monopolului de a fi şi rimele: Penelopa-hopa, Ulise-azvîrlindu-mi-se/ cadînă-smîntînă, meduză-peluză Waterloo-o/ţîţă-mîţă/ polul-monopolul.
        Paradoxul improvizaţiei autentice, cu aspectul de înflăcărare şi elocinţă spontană, constă în faptul că ea trebuie persuasiv şi temeinic... elaborată! Această simplă revelaţie era subliniată, încă dela începutul erei noastre, de Quintilian, în celebrul său manual de retorică „Institutio Oratoria" (Arta oratorică). În capitolul VII din Cartea a X-a, vorbind despre „Cum se obţine şi consolidează abilitatea de a improviza", ei constata:
         „Cel mai bogat rod pe care mi-l pot oferi studiile şi ca să zic aşa, cea mai înaltă răsplată a acestei îndelungate trude este facilitatea de a improviza". Mi-am permis a prelua fundamentala idee în următorul catren:

IMPROVIZAŢIA
Improvizaţia-i fantastă
Ce-a fulgerat-o-ntr-o clipită,
Prin studii şi rutină vastă
Fu ani de zile... pregătită!

        Citindu-l pe Cicero, Quintilian, evocă şi pe poeţii antici Antipater din Sidon şi Lichnius Archias, mari improvizatori, lăsîndu-le poeţilor din toate timpurile o speranţă deschisă: „ceea ce nu înseamnă că în timpurile noastre n-ar fi cîştigat unii această îndemînare, sau nu ar putea s-o cîştige" Revenind la oile noastre, improvizaţia sonetului pe rime sau pe teme date era practică de zi cu zi în „Şcoala singaporeană", unde, ca să zic aşa, mi-am făcut mîna. Răspund aici cu un dublu sonet, folosind rimele în ordinea indicată şi apoi cea inversă, dus şi-ntors, într-un miniatural exerciţiu de sonet-glosă:

SONETUL MONOPOLULUI DE-A FI

I. TRUDA IMPROVIZAŢIEI
„A fi sau a nu fi" - ce temă! Hopa
Shakeaspeareanul „os" zvîrlindu-mi-se
S-adulmec, ca dulăul lui Ulise.
Spectralul soţ pierdut de Penelopa!

„Urzica" vrea să-i joc ca o cadînă
Dans din buric, prin văluri de meduză,
Stîrnindu-şi galeria la peluză
Să-mi zvîrle-n ochi şi-o tartă cu smîntînă!

Doar n-am să-mi compromit Sonetul - o!
Stîlcit ca Bonaparte-n Waterloo!

Măcar că-n loc de Muză-mi daţi o mîţă
Cu cinci pisoi înşurubaţi la ţîţă!

Măcar dac-aţi stîrni şi Inter.polul,
Tot lo-n Sonet revendic monopolul!

II. BAROC Şl CLASIC
Cînd tot mai scump e, zilnic, monopolul,
Mărinimia Voastră-i falsa ţîţă -
Nici cît ar suge-un şoricuţ la mîţă;
Sonetele mi le plătiţi cu polul!!!

Cît pot să-ndure sonetiştii-o! –
Apreciaţi meschin dinspre peluză!
Mai bine-aş sta-n borcan, ca o meduză,
Pusă-n alcool, sub firma: Water-l’eau!

Cîtă oroare, azvîrlindu-mi-se,
Ca-n filmul mut, cu spîrciuri de smîntînă!

În porc sau cîine-i preschimbat Ulise
De Diva-Circe, maştera cadînă?!

Noroc că-mi vine-un dor de Penelopa
În stilul clasic! Piei potae! Hopa!

Un dialog realizat de RADU CĂLIN CRISTEA

(Perpetuum comic ’86, pag. 32)

Vezi toată postarea

Singura soluţie

        În ziarul local apăru un anunţ laconic: „Întreprinderea AGHF angajează secretară. Relaţii suplimentare..." etc., etc. Întrucît în trei zile s-au depus 178 de cereri, un telex de la centrală preciză ca angajarea să se facă prin concurs. Mă rog, concurs e uşor de zis, dar să-l vădem pe acela căre izbuteşte s-o aleagă pe cea mai bună din 178. Mai ales că nici o candidată nu depăşea vîrsta de 25 de ani, ca să nu mai vorbim de faptul că toate erau elegante, coafate, pudrate, rujate şi aşa mai departe. În ş.a.m.d. intrînd, bineînţeles, şi cele peste o sută de telefoane implorative („Vă rugăm să nu ne uitaţi!"), dramatice („E ultima ei şansă!"), insolente („Aranjaţi şi dau oricît!"), superioare („Angajaţi-o şi apoi mă informaţi!"), ultimative („Dacă pierde acest post, nu se mai poate mărita!").
        Deci, la concurs. Şeful serviciului personal, daşcă bătrînă, uns cu toate alifiile, s-a uitat prin dosare şi a constatat cu surprindere că 163 erau angajate în alte unităţi. Situaţia începea să se limpezească vizibil. Avea de rezolvat 15 cazuri, nu 178. Iar din astea 15, 3 nu aveau telefon. Adică nu se făcuse nici o intervenţie în favoarea lor. Şase au căzut la prima probă: cafeaua. Ieşea ori prea amară, ori prea dulce, numai caimac sau prea limpede. Din celelalte şase, una era mai înaltă decît directorul, una nu fuma, alta nu bea decît coniac albanez. Mai rămîneau trei.


        Din acest moment, comisia şi-a declinat competenţa şi, printr-un telex, a cerut sprijinul unei alte comisii, de la centrală.
        Următorul scrutin a ţinut două săptămîni. Cu mare efort din partea ambelor tabere. Vă imaginaţi, sper, cîte probe de concurs au trebuit să fie inventate, ca să se facă partajarea: de la circumferinţa craniană, pînă la numărul de pantof, cu măsurătorile de rigoare, apoi VSH, electroforeza, calitatea coafurii şi a manichiurii, marca rujului şi a creionului dermatograf, natura zîmbetului, timbrul vocal, pe viu şi la telefon etc., etc.
        Ajunşi la capătul puterilor, membrii comisiei venite de la centrală au expediat un telex către minister, propunînd singura soluţie posibilă: „Nu le putem departaja. Vă rugăm să mai angajaţi doi directori!"

(Perpetuum comic ’82, pag. 195)

Vezi toată postarea

Regrete

Mîinile noastre: dreaptă şi stîngă
într-un inel se-mpreună
atunci cînd vor să strîngă
într-o îmbrăţişare nebună
pe cîte un Oarecine
mai ales cînd totul e bine
sau pe-un Oarecare
(tot cu O mare)
Pe unii i-am pălmui cu mînie
dar e greu fir-ar să fie
cînd ai ambele mîini ocupate
pînă peste poate
cu îmbrăţişările alea prelungi
Din care abia te mai smulgi.

(Perpetuum comic ’82, pag. 190)

Vezi toată postarea

Epigrama

adresată lui Mihail Ralea, în 1946, cînd acesta era ministru

N-a-nţeles poetul cînd admiri şi spui
Că n-ar fi de stînga versurile lui.
Domnule ministru, respectîndu-ţi treapta,
Te întreb de n-o fi că le-a scris cu dreapta.

(Perpetuum comic ’82, pag. 139)

Vezi toată postarea