Cu puţină vreme în urmă eram cu maşina cînd, iată, că mă pomenesc fluierat de doi poliţişti pe motociclete. Unul mare şi unul mic. Îmi fac semn să trag la o parte. Mă supun!
Cel mai mare dintre ei vine spre mine.
După ce şi-a luat o figură de brută îmi spune urlînd:
— Daţi-mi actele!
Zic:
— Da... da.. Nu, dar... De acord! Să le... Să vi le...
Pietrificat de teamă, nu mai pot vorbi şi dau să ies şi să-i arăt actele, îmi zice:
— Te-am băgat în sperieţi, hai?
Zic:
— Bof...
Îmi zice (urlînd):
— Nu te-am băgat în sperieţi?
Zic:
— Da! Da! M-aţi înfricoşat! Dar ce-am făcut?
Zice (arătînd un panou):
— Nu vedeţi că staţionarea este interzisă?!
I-am spus:
— Dar dumneavoastră sînteţi cel care mi-a făcut semn!
Îmi spuse:
— Am făcut semn pentru că este ora la care cel mic trebuie să-şi facă lecţia.
L-a instruit pe micul poliţist motorizat cum să întocmească un proces verbal pe cheltuiala mea.
Zice (mititelului):
— Ai văzut cum am făcut eu! Hai, acuma tu!
Cel mic se apropie de mine gentil, blînd, afectuos.
— Domnule, vă rog să binevoiţi a-mi arăta actele dumneavoastră.
— Ei, nu! Tu eşti prea gentil! Aşa n-o să obţii niciodată nimic. Nu-i aşa domnule? zice cel mare.
Am zis:
— Oh. Recunosc că nu m-a încîtat să-i arăt actele!
— Vezi... Era să ne faci să pierdem un client!
Îmi zice:
— Scuzaţi-l!
Îi zic:
— Vă rog, nu-i nici o pagubă!
Zice (mititelului):
— Hai, încă o dată, cere-i actele!
În acest moment am zis:
— Nu! Scuzaţi-mă dar eu n-am timp de joacă!
Îmi zice (urlînd):
— N-aveţi timp de joacă?
Zic:
— Da! Da! Am tot timpul. Să ne jucăm! Ah, da! Ne jucăm. Ce-i de făcut? Eu, trebuie să-i dau?
Îmi zice:
— Nu! Ăsta micu’ să le ceară! Hai! Pe el!
Mititelul (încercînd să imite expresia şi tonul şefului urlînd):
— Domnule! Daţi-mi actele dumneavoastră! (alunecînd spre gentileţe) Vă rog. Altfel, şeful se va enerva din nou!
Eu şi şeful ne privim.
Îi zic:
— Ce să fac? I le dau sau ce?
Îmi zice:
— Nu! Nu le merită!
În româneşte de GAVRIL GLODEANU
(Perpetuum comic ’87, pag. 229)