Pe muchie de zîmbet

        ÎNTRE UMORIŞTI
        — Ehei, cînd eram eu tînăr, anul trecut, ce fotbal mai jucam!
        — Ştiu, îmi amintesc. Odată ai dat cu capul în bară şi toată lumea a stigat: „Gooool!"

        AFACERE
        — Baciule, nu vrei o pereche de blugi?
        — Ba oi vrea.
        — Ce-mi dai pe ei?
        — O oaie şchioapă.
        — Rîzi de mine.
        — Ba nu rîd deloc, cu o oaie bună îmi cumpăr ginşi, din catifea reiată.

        CONTROL DE CALITATE
        — Cum stabileşti calitatea pieselor, tovarăşe controlor?
        — Mă uit la cei ce le-a produs. Dacă mi-e prieten, închid ochii... Îl văd destul în timpul liber...

        ŞAH
        — Copilul dumitale minte.
        — De ce spui asta?
        — S-a lăudat că l-a bătut pe fiu-meu. La şah.
        — Şi?
        — E o minciună. Copilul meu nici nu ştie să joace şah.
        — Atunci nu minte, numai pe ăştia îi bate.


        INTERPRETARE
        — De ce ţi-ai cumpărat un costum atît de larg?
        — Era bun, dar a intrat la apă de cînd fac cură de slăbire.

        CASNICĂ
        — Soţia mea e cea mai bună gospodină din lume.
        — Cum aşa?
        — Am avut eu grijă s-o antrenez.

(Perpetuum comic ’82, pag. 144)

Vezi toată postarea

Fotografie dintr-o expoziţie

        Le priveam din casa de peste drum. Se aşezaseră pe o bancă, la poartă, şi vorbeau fără să gesticuleze. Îşi ţineau mîinile în poală. Erau ca două păpuşi vechi, uitate, costumate în negru, iar pe cap purtau baticuri de aceeaşi culoare. Prin faţa lor se perindau maşini, căruţe, tractoare, gîşte, săteni prinşi cu felurite treburi de sezon, că lucrările cîmpului încă nu se terminaseră, deşi radioul, ziarele şi T.V.-ul le zoreau cu îndemnuri mobilizatoare. Trecuse de amiază. Din cînd în cînd, îşi mişcau capetele la dreapta, la stînga. Îmi închipuiam cu uşurinţă ce puteau vorbi, cunoscîndu-le subiectele preferate:
        — Uite-o pe-a Rafilei, s-a prostit şi asta de cînd e la oraş. Ce haine or fi alea de pe ea? Parcă-s de bărbat!
        — Blugi le spune...
        — Barem de-ar munci la sectoru’ zootehnic.
        — S-au schimbat vremurile.
        — Iar vine ploaia.
        — Că n-a plouat de mult. De ieri!
        — Ce face noră-ta, Maria, se-ntoarce la voi?
        — Nu mai vine. Şi-a găsit unu’ acolo, la fabrică.
        — Bietu’ Pavel...
        — Nu s-o prăpădi el dintr-atîta. L-om ajuta noi.

 

        — Te mai dor oasele?
        — Mă dor, ce să le fac?
        — N-ai făcut ce ţi-am zis?
        — Ce?
        — Comprese cu foi de nuc.
        — Crezi că ajută?
        — Ajută, cum nu? A lu’ Cioarec, cu astea, compresele, s-a sculat din pat.


        — Muri şi Leana lu’ Guga.
        — Muri.
        — N-a plîns-o nimeni.
        — Şi-a fost muiere bună.
        — N-a avut copii.
        — Şi dacă avea...
        — Dumneata ai plaţ la cimitir?
        — Am cu ai mei.
        — Uite că picură!
        — Nu te teme, e un norişor. Încolo-i cerul senin.
        Şi cerul iute se însenină. În dreptul lor se opri un autoturism. Din el ieşi, pe fereastră, un fel de tun care era, de fapt, un teleobiectiv. Babele zîmbiră, umezindu-şi buzele supte. Artistul declanşă aparatul de cîteva ori, rîzînd şi el, ca să le binedispună.
        Nu peste multă vreme le-am reîntîlnit pe cele două bătrîne într-o expoziţie de fotografii. „Optimismul senectuţii", aşa îşi intitulase artistul poza făcută cu teleobiectivul, mărind-o şi dîndu-o cu alb-negru, ca să se potrivească cu tema.

(Perpetuum comic ’82, pag. 60)

Vezi toată postarea