Totuşi, cînd a împlinit 20 de ani, s-a putut observa la tînărul pianist o evidentă transformare. Începuse să se ocupe prea mult de gestica pompoasă, de felul în care îşi apropia sprîncenele cînd se încrunta, de ochii privind extaziaţi. El numea toate acestea „expresia" sa.
Încetul cu încetul, Milton se specializase în „expresii". Avea una pentru cînd cînta Patetica, alta pentru Poloneză şi aşa mai departe. Înaintea fiecărui concert exersa în faţa oglinzii. Publicul, devotat îi admira spontaneitatea expresiilor şi-l întîmpina cu aplauze zgomotoase şi ovaţii.
Primul simptom îngrijorător a apărut la un recital de sîmbătă. Publicul bănui că se petrecuse ceva deosebit şi în aplauzele lui ajunse să se strecoare un început de stupoare. Adevărul era că Milton cîntase Rapsodia în bleu cu „expresia" folosită la Marşul turc. Dar catastrofa a survenit şase luni mai tîrziu şi a fost calificată de medici ca amnezie lacunară. Lacunele în chestiune corespundeau partiturilor. Într-un lapsus de 24 de ore, Milton a uitat pentru totdeauna toate nocturnele, preludiile şi sonatele care figuraseră în vastul său repertoriu. De necrezut, cu adevărat înfiorător, era faptul că nu uitase nici unul dintre gesturile pompoase şi afectate care-i însoţiseră fiecare interpretare. Niciodată nu a mai putut cînta la pian, dar ceva tot i-a folosit drept consolare. Şi astăzi, în serile de sîmbătă, prietenii cei mai apropiaţi asistă la concerte mute ale „expresiilor" sale. Dintre ele, după părerea unanimă, cea a Appassionatei reprezintă o capodoperă.
În româneşte de DOINA LINCU
(Perpetuum comic ’87, pag. 254)
