Meseria de inventator nu se poate învăţa, de aceea un inventator adevărat se întîlneşte foarte rar, astăzi chiar deloc. În zilele noastre lucrurile nu mai sînt inventate de inventatori ci de tehnicieni, mecanici, tîmplari, arhitecţi şi zidari; însă majoritatea nu inventează nimic.
Mai înainte existau într-adevăr inventatori. Unul dintre ei s-a numit Edison. El a inventat becul incandescent şi gramofonul, care pe atunci se numea fonograf, a inventat microfonul şi a construit prima centrală electrică din lume, precum şi aparatul de filmat şi cel de redat filmele şi multe altele. El a murit în 1931.
Fără el n-am fi cunoscut becul.
Atît de importanţi sînt inventatorii!
Ultimul a murit deci în anul 1931.
În 1890 s-a născut într-adevăr încă unul, care mai trăieşte şi azi. Nimeni nu-l cunoaşte însă, deoarece trăieşte într-o epocă în care nu mai există inventatori. Din anul 1931 el a rămas singur. Lucrul acesta nu-l ştie, fiindcă încă de atunci el nu mai locuia în oraş şi nu mergea niciodată printre oameni, pentru că inventatorul are nevoie de linişte. Aşa că locuia undeva departe de oraş, nu-şi părăsea niciodată locuinţa şi primea foarte rar cîte o vizită. Calcula şi desena ziua întreagă. Stătea ore în şir încreţindu-şi fruntea, trecîndu-şi preocupat mîna peste faţă şi meditînd. Lua apoi toate calculele, le rupea şi le arunca, după care o lua de la început, seara fiind ursuz şi prost dispus întrucît, se pare, iar nu-i reuşise treaba.
Nu găsea pe nimeni care să-i înţeleagă desenele, aşa că o eventuală discuţie cu semenii lui n-ar fi avut nici un sens.
Se ocupa cu această activitate de peste patruzeci de ani şi dacă vreodată se întîmpla să-l viziteze cineva, îşi ascundea cu grijă planurile, temîndu-se să nu-i fie copiate sau să nu fie luat în rîs. Se culca devreme, se scula cu noaptea-n cap şi lucra toată ziua. Nu primea corespondenţă, nu citea presa şi nu aflase de existenţa radioului. Şi iată că, după atîţi ani de trudă, sosi şi ziua cînd nu mai avea de ce să fie prost dispus, întrucît îşi terminase de inventat invenţiile. Acum nu se mai culca deloc. Stătea zi şi noapte aplecat peste schiţele şi calculele lui, examinîndu-le cu atenţie. Constată că erau perfecte. Le-a strîns cu grijă şi, pentru prima oară după atît amar de timp, a plecat în oraş. Totul era complet schimbat! Acolo unde mai înainte erau trăsuri cu cai, acum erau automobile, în magazine erau scări rulante, iar trenurile nu mai mergeau cu aburi. Tramvaiele mergeau pe sub pămînt şi se numeau metrouri, iar din nişte cutioare, pe care care le duceai în mînă, se auzea muzică. Inventatorul rămase uluit, dar, pentru că era totuşi un inventator, înţelese totul imediat. Văzu un frigider şi spuse: „Aha!" Văzu un telefon şi spuse: „Aha!" Cînd văzu luminile roşii şi verzi ale semafoarelor înţelese pe dată că trebuie să aştepte la roşu şi că poate traversa numai pe verde. Procedă întocmai. Era atît de uluit de tot ce vedea încît uitase chiar şi de propriile-i invenţii. Cînd îşi reaminti de ele, se îndreptă hotărît spre un bărbat care aştepta la stop şi-i spuse: „Scuzaţi-mă, domnule, ştiţi, eu am făcut o invenţie!” Domnul îi răspunse cu amabilitate: „Da, foarte bine, şi acum ce doriţi?" Inventatorul îşi dădu seama că, de fapt, nu prea ştia ce dorea. „Este chiar o invenţie foarte importantă!" spuse el, dar în acel moment semaforul indică verde aşa că a trebuit să traverseze.
Deoarece nu mai fusese de foarte multă vreme în oraş, nu mai recunoştea nimic şi atunci cînd ai făcut o mare invenţie nu ştii ce trebuie să faci cu ea. Oare ce-ar fi trebuit să spună cei cărora inventatorul le spunea: „Eu am făcut o invenţie!"? Cei mai mulţi dintre ei nu spuneau nimic, unii rîdeau bătîndu-şi loc de ei iar alţii îşi vedeau de drum liniştiţi, ca şi cum n-ar fi auzit nimic.
Întrucît inventatorul nu mai vorbise de mult cu nimeni, nu mai ştia nici măcar cum trebuie să înceapă o conversaţie. De exemplu nu ştia că mai întîi se poate spune: „Vă rog, cît este ceasul?" sau: „Urîtă vreme azi!" Nici nu-i trecea prin cap că de fapt, este imposibil să spui pur şi simplu: „Ştiţi, am făcut o invenţie!” şi, cînd în tramvai cineva îi spuse: „Ce zi însorită!" el nu răspunse aşa cum s-ar fi cuvenit: „Da, într-adevăr, o zi minunată!" ci spuse grăbit: „Auziţi, eu am făcut o invenţie!"
Nu se putea gîndi la nimic altceva, căci invenţia sa era foarte mare, era extrem de importantă şi originală. Dacă n-ar fi fost sigur că schiţele şi calculele lui sînt absolut exacte, n-ar fi putut nici el însuşi să creadă într-o atare invenţie! Inventase un aparat în care puteai vedea ceva ce se întîmplă la mare distanţă. Ţîşni deodată în mijlocul tramvaiului, îşi întinse planşele pe jos, printre picioarele pasagerilor şi strigă: „Priviţi, am inventat un aparat în care poţi vedea ce se întîmplă la mare distanţă!" Oamenii se purtau de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, urcau sau coborau, în timp ce inventatorul striga: „Uitaţi ce-am inventat! Puteţi vedea ce se întîmplă departe!"
„Ăsta a descoperit televizorul!" spuse cineva şi toţi rîseră.
„De ce rîdeţi?" întrebă inventatorul, dar nimeni nu-i răspunse şi atunci şi coborî, merse o vreme pe străzi hai-hui, intrînd în cele din urmă într-un bar unde comandă o cafea. Cînd vecinul său de masă i se adresă cu „Frumoasă vreme, azi!", inventatorul spuse neliniştit. „Ajutaţi-mă, vă rog, ştiţi, eu am inventat televiorul şi toţi îşi bat joc de mine!” Vecinul tăcu, privindu-l lung. „Rîd pentru că televizorul există deja de mult, aşa că nu mai e nevoie să-l inventeze cineva!” spuse atunci bărbatul arătîndu-i televizorul aflat într-un colţ al barului. „Să-l deschid?” se oferi el amabil. „Nu, nu vreau să văd nimic!” spuse inventatarul ridicîndu-se brusc şi părăsind localul în grabă. Lăsă baltă toate planşele sale.
Colindă prin oraş toată ziuă neglijînd de data aceasta stopurile; şoferii îi înjurau şi-l făceau nebun.
De atunci inventatorul n-a mai mers niciodată în oraş. Rămas acasă şi inventă numai pentru el. Luă a coală de hîrtie, scrise deasupra „automobil", calculă şi desenă săptămîni şi luni în şir şi inventă automobilul încă o dată, apoi inventă treptele rulante, telefonul şi frigiderul. Tot ce văzuse în oraş, inventă încă o dată.
Şi de fiecare dată cînd făcea cîte o invenţie, îţi distrugea planşele şi le arunca la gunoi, spunîndu-şi: „Asta există deja!"
Cu toate acestea a rămas un adevărat inventator pentru tot restul vieţii, căci şi a inventa lucruri deja inventate este foarte dificil şi numai adevăraţii inventatori o pot face.
În româneşte MIHAI BANCIU
(Perpetuum comic ’91, pag. 185)
Mai înainte existau într-adevăr inventatori. Unul dintre ei s-a numit Edison. El a inventat becul incandescent şi gramofonul, care pe atunci se numea fonograf, a inventat microfonul şi a construit prima centrală electrică din lume, precum şi aparatul de filmat şi cel de redat filmele şi multe altele. El a murit în 1931.
Fără el n-am fi cunoscut becul.
Atît de importanţi sînt inventatorii!
Ultimul a murit deci în anul 1931.
În 1890 s-a născut într-adevăr încă unul, care mai trăieşte şi azi. Nimeni nu-l cunoaşte însă, deoarece trăieşte într-o epocă în care nu mai există inventatori. Din anul 1931 el a rămas singur. Lucrul acesta nu-l ştie, fiindcă încă de atunci el nu mai locuia în oraş şi nu mergea niciodată printre oameni, pentru că inventatorul are nevoie de linişte. Aşa că locuia undeva departe de oraş, nu-şi părăsea niciodată locuinţa şi primea foarte rar cîte o vizită. Calcula şi desena ziua întreagă. Stătea ore în şir încreţindu-şi fruntea, trecîndu-şi preocupat mîna peste faţă şi meditînd. Lua apoi toate calculele, le rupea şi le arunca, după care o lua de la început, seara fiind ursuz şi prost dispus întrucît, se pare, iar nu-i reuşise treaba.
Nu găsea pe nimeni care să-i înţeleagă desenele, aşa că o eventuală discuţie cu semenii lui n-ar fi avut nici un sens.
Se ocupa cu această activitate de peste patruzeci de ani şi dacă vreodată se întîmpla să-l viziteze cineva, îşi ascundea cu grijă planurile, temîndu-se să nu-i fie copiate sau să nu fie luat în rîs. Se culca devreme, se scula cu noaptea-n cap şi lucra toată ziua. Nu primea corespondenţă, nu citea presa şi nu aflase de existenţa radioului. Şi iată că, după atîţi ani de trudă, sosi şi ziua cînd nu mai avea de ce să fie prost dispus, întrucît îşi terminase de inventat invenţiile. Acum nu se mai culca deloc. Stătea zi şi noapte aplecat peste schiţele şi calculele lui, examinîndu-le cu atenţie. Constată că erau perfecte. Le-a strîns cu grijă şi, pentru prima oară după atît amar de timp, a plecat în oraş. Totul era complet schimbat! Acolo unde mai înainte erau trăsuri cu cai, acum erau automobile, în magazine erau scări rulante, iar trenurile nu mai mergeau cu aburi. Tramvaiele mergeau pe sub pămînt şi se numeau metrouri, iar din nişte cutioare, pe care care le duceai în mînă, se auzea muzică. Inventatorul rămase uluit, dar, pentru că era totuşi un inventator, înţelese totul imediat. Văzu un frigider şi spuse: „Aha!" Văzu un telefon şi spuse: „Aha!" Cînd văzu luminile roşii şi verzi ale semafoarelor înţelese pe dată că trebuie să aştepte la roşu şi că poate traversa numai pe verde. Procedă întocmai. Era atît de uluit de tot ce vedea încît uitase chiar şi de propriile-i invenţii. Cînd îşi reaminti de ele, se îndreptă hotărît spre un bărbat care aştepta la stop şi-i spuse: „Scuzaţi-mă, domnule, ştiţi, eu am făcut o invenţie!” Domnul îi răspunse cu amabilitate: „Da, foarte bine, şi acum ce doriţi?" Inventatorul îşi dădu seama că, de fapt, nu prea ştia ce dorea. „Este chiar o invenţie foarte importantă!" spuse el, dar în acel moment semaforul indică verde aşa că a trebuit să traverseze.
Deoarece nu mai fusese de foarte multă vreme în oraş, nu mai recunoştea nimic şi atunci cînd ai făcut o mare invenţie nu ştii ce trebuie să faci cu ea. Oare ce-ar fi trebuit să spună cei cărora inventatorul le spunea: „Eu am făcut o invenţie!"? Cei mai mulţi dintre ei nu spuneau nimic, unii rîdeau bătîndu-şi loc de ei iar alţii îşi vedeau de drum liniştiţi, ca şi cum n-ar fi auzit nimic.
Întrucît inventatorul nu mai vorbise de mult cu nimeni, nu mai ştia nici măcar cum trebuie să înceapă o conversaţie. De exemplu nu ştia că mai întîi se poate spune: „Vă rog, cît este ceasul?" sau: „Urîtă vreme azi!" Nici nu-i trecea prin cap că de fapt, este imposibil să spui pur şi simplu: „Ştiţi, am făcut o invenţie!” şi, cînd în tramvai cineva îi spuse: „Ce zi însorită!" el nu răspunse aşa cum s-ar fi cuvenit: „Da, într-adevăr, o zi minunată!" ci spuse grăbit: „Auziţi, eu am făcut o invenţie!"
Nu se putea gîndi la nimic altceva, căci invenţia sa era foarte mare, era extrem de importantă şi originală. Dacă n-ar fi fost sigur că schiţele şi calculele lui sînt absolut exacte, n-ar fi putut nici el însuşi să creadă într-o atare invenţie! Inventase un aparat în care puteai vedea ceva ce se întîmplă la mare distanţă. Ţîşni deodată în mijlocul tramvaiului, îşi întinse planşele pe jos, printre picioarele pasagerilor şi strigă: „Priviţi, am inventat un aparat în care poţi vedea ce se întîmplă la mare distanţă!" Oamenii se purtau de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, urcau sau coborau, în timp ce inventatorul striga: „Uitaţi ce-am inventat! Puteţi vedea ce se întîmplă departe!"
„Ăsta a descoperit televizorul!" spuse cineva şi toţi rîseră.
„De ce rîdeţi?" întrebă inventatorul, dar nimeni nu-i răspunse şi atunci şi coborî, merse o vreme pe străzi hai-hui, intrînd în cele din urmă într-un bar unde comandă o cafea. Cînd vecinul său de masă i se adresă cu „Frumoasă vreme, azi!", inventatorul spuse neliniştit. „Ajutaţi-mă, vă rog, ştiţi, eu am inventat televiorul şi toţi îşi bat joc de mine!” Vecinul tăcu, privindu-l lung. „Rîd pentru că televizorul există deja de mult, aşa că nu mai e nevoie să-l inventeze cineva!” spuse atunci bărbatul arătîndu-i televizorul aflat într-un colţ al barului. „Să-l deschid?” se oferi el amabil. „Nu, nu vreau să văd nimic!” spuse inventatarul ridicîndu-se brusc şi părăsind localul în grabă. Lăsă baltă toate planşele sale.
Colindă prin oraş toată ziuă neglijînd de data aceasta stopurile; şoferii îi înjurau şi-l făceau nebun.
De atunci inventatorul n-a mai mers niciodată în oraş. Rămas acasă şi inventă numai pentru el. Luă a coală de hîrtie, scrise deasupra „automobil", calculă şi desenă săptămîni şi luni în şir şi inventă automobilul încă o dată, apoi inventă treptele rulante, telefonul şi frigiderul. Tot ce văzuse în oraş, inventă încă o dată.
Şi de fiecare dată cînd făcea cîte o invenţie, îţi distrugea planşele şi le arunca la gunoi, spunîndu-şi: „Asta există deja!"
Cu toate acestea a rămas un adevărat inventator pentru tot restul vieţii, căci şi a inventa lucruri deja inventate este foarte dificil şi numai adevăraţii inventatori o pot face.
În româneşte MIHAI BANCIU
(Perpetuum comic ’91, pag. 185)