Şarm

        Autobuzul se urneşte greu, ca o reptilă moleşită. Mă aşez undeva la geam. Privirea-mi înaintează plictisită printre rîndurile de scaune, inventariind hîrtiile de pe jos. Nici nu-mi dau seama cînd trece de la hîrtii la o pereche de sandale cu o linie îndrăzneaţă, care nu sînt decît prelungirile unor gambe fine, cu care se îmbină perfect. Simt nevoia unei imagini de ansamblu şi-mi ridic brusc ochii. Ateul din mine primeşte o lovitură grea. Am în faţă un adevărat înger. Îmi mijesc ochii, în speranţa că o să-i pot desluşi nimbul de deasupra capului. Zadarnic. Ochelarii îmi joacă iar o festă. Tot ce pot vedea este că uitătura ei mă pironeşte de scaun. Fără doar şi poate, sînt centrul de interes al divinei făpturi. Poate am vreo pată pe haină? Exclus, sînt îmbrăcat doar într-o cămaşă cadrilată. Părul în mod sigur nu-l am ciufulit, ba nu-l am chiar deloc. De la un timp m-a cam părăsit şi-am rămas ca un vultur. Adică pleşuv. Nu mai rămîne decît o singură explicaţie: şarmul — şarmul meu irezistibil. În timp ce fac această presupunere, observ, cu o firească mîndrie masculină, că regina gîndurilor mele de trei staţii se apropie de mine. Îmi lipesc în pripă trei fire de păr de ţeastă şi transpir. Ea se opreşte la un pas de scaunul pe care m-a răstignit din priviri şi-mi spune cu un glas de care nu o credeam capabilă: „Biletul la control, vă rog!"

(Perpetuum comic ’82, pag. 103)

Vezi toată postarea

Mini schiţe umoristice

        SUCCES
        Scriitorul era, în sfîrşit, mulţumit. O piesă i se juca, una urma să fie pusă în scenă săptămîna viitoare, romanul îi apăruse, iar volumul de poezii se afla sub tipar.
        Romanul chiar se epuizase. Colegii de breaslă aveau pentru el numai cuvinte elogioase. Criticii lăudau piesa, apreciind-o ca pe un eveniment teatral. O reuşită deplină. Scriitorul era mulţumit, aşa că se întoarse, deschise cripta mormîntului şi pătrunse înapoi la loc.

        ADAPTARE
        Primele zile au fost cele mai grele: prea multe manete, prea multe butoane, halatul alb...
        Apoi, încet-încet, îşi reveni: în institut învăţase să se adapteze. Aici, mai mult supraveghea. Aparatura lucra automat, se declanşa automat... Tresări. O fiinţă impozantă, într-un costum alb, îi ceru sec:
        — Băiete, o îngheţată cu fistic, te rog!


        OMENIA
        Auzi, ce oameni! Ea i-a crezut oameni serioşi, prieteni cu bărbatu-său. I-a omenit cu o măslină, cu un pahar de vin, deh, cu ce se găsea în casă. Şi ei...
        Întîi i-au spus că soţul o să lipsească un timp. Apoi au luat tot, tot: şi bani, şi băuturi, şi bijuterii, şi persane. Da’ lasă că le-o coace ea, îi aranjează ea, legal, da! Îi dă la ilicit! Dar dacă erau cei cu ilicitul?...

        COPIL MINUNE
        Comisia era stupefiată. Copilul răspundea calm la toate: adîncimea oceanului Pacific, teoria lui Darwin, anul morţii lui Cezar, lungimea Nilului, calcula cu logaritmi, mulţimi integrale, la toate răspundea perfect. Într-un timp, un tovarăş îl întrebă:
        — Cîţi ani ai?
        Copilul răspunse senin:
        — Şapte ani.
        Tipul jubilă:
        — Tovarăşi, propun să clasăm dosarul. Tovarăşul e minor şi nu răspunde de faptele sale!

        SOLUŢIE
        — Nu se mai poate, tovarăşi, e inadmisibil! Auzi, planul neîndeplinit, rebuturi la toate secţiile, depăşiri la consumul de materii prime şi combustibil... Trebuie să luăm măsuri urgente!
        — Tovarăşi, eu îmi iau concediu!

(Perpetuum comic ’82, pag. 102)

Vezi toată postarea