Prietenul meu Alan King îmi povesteşte:
Cele mai multe femei pretind de la soţii lor, cînd aceştia se reîntorc din Europa, cîte o sticlă de parfum. Doar a mea mi-a spus să-i aduc o maşină străină. „De ce naiba vrei maşină străină? Avem deja două". „Da, dar toţi vecinii noştri au şi cîte o maşină străină. Ce vrei, să-mi fac piaţa în Cadillac? Să creadă lumea că eşti şomer? De altfel, sîntem singurii care avem aşa o maşină mare, cu care plimbăm toţi ţîncii din cartier, fiindcă nu încap în maşinile părinţilor lor. Apoi, la şcoală, camarazii lor se arătau cruzi şi le strigau — că la vîrsta asta aşa sînt: Hei, tatăl tău are cutie de viteze automată, sau Mama ta are motorul în faţă. Copiii vin de la şcoală cu ochii în lacrimi: Tatăl lui Eric Gordon face doar zece litri la sută. Sau: Mama lui David Jaffe are cel mai mic apartament din cartier". Nu-i vine bine unui tată să audă asemenea cuvinte din gura odraslelor sale, astfel că am promis familiei că nu mă întorc fără o maşină străină.
Cum am ajuns la Londra, m-am pus să caut, deci, o maşină străină. Poate n-o să credeţi, dar nu a fost deloc uşor. Am întrebat pe portarul hotelului, care m-a trimis la „dracu’ cu cărţi", cum se spune, în fine, la celălalt capăt al Londrei. Am dat peste o firmă cu vitrină imensă: Autovehicule străine. Am intrat. Dar, ce aveau de vînzare? Forduri, Buickuri, De Soto, Chevrolet, Studebaker. Iată maşinile străine recent importate. „Nu! am strigat eu. Nu m-aţi înţeles. Eu doresc o maşină MG, sau Aston Martin, de pildă". „— Aha! Vreţi o maşină engleză! Dar nu ne ocupam de ele. Alaltăieri, un client mi-a luat o maşină americană, fiindcă toţi nevîrstnicii din cartier rîdeau de el că are o Bentley."
Am revenit în centru şi m-am apucat să caut eu singur. Am intrat şi la reprezentanţa Rolls Royce, de curiozitate doar. Vînzătorul care m-a întîmpinat purta jachetă şi pantaloni cu dungi. Ca să mă facă să nu mă simt prost, mi-a privit costumul meu maro şi mi-a spus: „Veniţi de la golf, probabil".
„Nu, amice, i-am tăiat-o. Am făcut ceva grădinărie de dimineaţă. Acum m-aş interesa de un Rolls Royce."
„Dar credeţi că un Rolls Royce s-ar interesa de dumneavoastră?"
„Habar n-am. Dar de ce mă întrebaţi?"
„Dacă îmi permiteţi, domnule, noi ţinem să ştim cît mai multe despre eventualii clienţi. Mai întîi, de unde sînteţi?"
Spunîndu-i că sînt din New-York, n-a părut prea încîntat: atunci am adăugat imediat că locuim la ţară, la Forest Hills. Parcă era ceva mai bine. M-a mai întrebat dacă cineva din familia noastră a avut un Rolls Royce. I-am răspuns: „Da, desigur! Tatăl meu se ducea totdeauna cu Rollsul propriu cînd mergea să-şi încaseze ajutorul de şomaj, pe vremea Crizei. Iar un unchi al meu are şi acum Rollsul său la Odessa. Îl foloseşte la campania de seceriş. De ce vă interesează acestea?"
„Domnule, îmi spuse el zîmbindu-mi, noi n-am vrea ca maşina noastră să cadă pe cine ştie ce mîini. În sfîrşit, dacă cumpăraţi această maşină, ce utilizare intenţionaţi să-i daţi?"
Acum îmi pierdui răbdarea:
„Vreau să dau o superlovitură, să deschid un local de noapte, un cazinou, ştiu şi eu? Acum vreau să posed maşina şi să o conduc!"
„Bine, vom face mai tîrziu studiul mediului. Ce model aţi dori?"
„Sînt mai multe modele?"
„Desigur. Modele Standard şi modele pe măsură".
„Ce diferenţă poate fi?"
El mă privi înduioşat, de parcă aş fi înnebunit dintr-odată:
„Aceeaşi diferenţă ca între un costum confecţie şi unul pe măsură!!..."
„Mi-e tot una. Daţi-mi ce aveţi..."
Aşa că, pe scurt, am luat un model cu caroserie specială, avînd bar, fotolii transformabile în paturi şi bagaje asortate. Pe lîngă şofer, am nevoie de un valet pentru bagaje, de un barman şi o femeie de serviciu ca să schimbe lenjeria.
Dar soţia mea o să fie fericită, căci vom fi singurii din cartier care să posedăm o casă de douăzeci de mii de dolari şi un automobil de treizeci de mii de dolari.
În româneşte de VINTILĂ ROBAN
(Perpetuum comic ’88, pag. 187)
