O maşină străină

        Prietenul meu Alan King îmi povesteşte:
        Cele mai multe femei pretind de la soţii lor, cînd aceştia se reîntorc din Europa, cîte o sticlă de parfum. Doar a mea mi-a spus să-i aduc o maşină străină. „De ce naiba vrei maşină străină? Avem deja două". „Da, dar toţi vecinii noştri au şi cîte o maşină străină. Ce vrei, să-mi fac piaţa în Cadillac? Să creadă lumea că eşti şomer? De altfel, sîntem singurii care avem aşa o maşină mare, cu care plimbăm toţi ţîncii din cartier, fiindcă nu încap în maşinile părinţilor lor. Apoi, la şcoală, camarazii lor se arătau cruzi şi le strigau — că la vîrsta asta aşa sînt: Hei, tatăl tău are cutie de viteze automată, sau Mama ta are motorul în faţă. Copiii vin de la şcoală cu ochii în lacrimi: Tatăl lui Eric Gordon face doar zece litri la sută. Sau: Mama lui David Jaffe are cel mai mic apartament din cartier". Nu-i vine bine unui tată să audă asemenea cuvinte din gura odraslelor sale, astfel că am promis familiei că nu mă întorc fără o maşină străină.
        Cum am ajuns la Londra, m-am pus să caut, deci, o maşină străină. Poate n-o să credeţi, dar nu a fost deloc uşor. Am întrebat pe portarul hotelului, care m-a trimis la „dracu’ cu cărţi", cum se spune, în fine, la celălalt capăt al Londrei. Am dat peste o firmă cu vitrină imensă: Autovehicule străine. Am intrat. Dar, ce aveau de vînzare? Forduri, Buickuri, De Soto, Chevrolet, Studebaker. Iată maşinile străine recent importate. „Nu! am strigat eu. Nu m-aţi înţeles. Eu doresc o maşină MG, sau Aston Martin, de pildă". „— Aha! Vreţi o maşină engleză! Dar nu ne ocupam de ele. Alaltăieri, un client mi-a luat o maşină americană, fiindcă toţi nevîrstnicii din cartier rîdeau de el că are o Bentley."
        Am revenit în centru şi m-am apucat să caut eu singur. Am intrat şi la reprezentanţa Rolls Royce, de curiozitate doar. Vînzătorul care m-a întîmpinat purta jachetă şi pantaloni cu dungi. Ca să mă facă să nu mă simt prost, mi-a privit costumul meu maro şi mi-a spus: „Veniţi de la golf, probabil".
        „Nu, amice, i-am tăiat-o. Am făcut ceva grădinărie de dimineaţă. Acum m-aş interesa de un Rolls Royce."
        „Dar credeţi că un Rolls Royce s-ar interesa de dumneavoastră?"
        „Habar n-am. Dar de ce mă întrebaţi?"
        „Dacă îmi permiteţi, domnule, noi ţinem să ştim cît mai multe despre eventualii clienţi. Mai întîi, de unde sînteţi?"
        Spunîndu-i că sînt din New-York, n-a părut prea încîntat: atunci am adăugat imediat că locuim la ţară, la Forest Hills. Parcă era ceva mai bine. M-a mai întrebat dacă cineva din familia noastră a avut un Rolls Royce. I-am răspuns: „Da, desigur! Tatăl meu se ducea totdeauna cu Rollsul propriu cînd mergea să-şi încaseze ajutorul de şomaj, pe vremea Crizei. Iar un unchi al meu are şi acum Rollsul său la Odessa. Îl foloseşte la campania de seceriş. De ce vă interesează acestea?"
        „Domnule, îmi spuse el zîmbindu-mi, noi n-am vrea ca maşina noastră să cadă pe cine ştie ce mîini. În sfîrşit, dacă cumpăraţi această maşină, ce utilizare intenţionaţi să-i daţi?"
        Acum îmi pierdui răbdarea:
        „Vreau să dau o superlovitură, să deschid un local de noapte, un cazinou, ştiu şi eu? Acum vreau să posed maşina şi să o conduc!"
        „Bine, vom face mai tîrziu studiul mediului. Ce model aţi dori?"
        „Sînt mai multe modele?"
        „Desigur. Modele Standard şi modele pe măsură".
        „Ce diferenţă poate fi?"
        El mă privi înduioşat, de parcă aş fi înnebunit dintr-odată:
        „Aceeaşi diferenţă ca între un costum confecţie şi unul pe măsură!!..."
        „Mi-e tot una. Daţi-mi ce aveţi..."
        Aşa că, pe scurt, am luat un model cu caroserie specială, avînd bar, fotolii transformabile în paturi şi bagaje asortate. Pe lîngă şofer, am nevoie de un valet pentru bagaje, de un barman şi o femeie de serviciu ca să schimbe lenjeria.
        Dar soţia mea o să fie fericită, căci vom fi singurii din cartier care să posedăm o casă de douăzeci de mii de dolari şi un automobil de treizeci de mii de dolari.

În româneşte de VINTILĂ ROBAN

(Perpetuum comic ’88, pag. 187)

Vezi toată postarea

Exerciţii de alarmă

        Spre deosebire de mulţi alţi cetăţeni, eu consider apărarea împotriva atacurilor aeriene ca o problemă foarte serioasă. La Washington nici n-au reuşit să definitiveze planurile de evacuare şi eu deja ştiam cum să acţionez cînd o să aud sirenele de alarmă. Imediat ce le aud, gata sar în maşină cu carnetul de cecuri şi hai în direcţia Virginia Vest, la Lickety Split.
        Într-o bună zi, după masă, cam pe la orele cinci, m-am decis: „Organizez o evacuare la o presupusă alarmă aeriană". Acasă mi-am găsit soţia cu bigudiuri în păr.
        — Facem un exerciţiu de evacuare — i-am spus.
        — O clipă, să mă îmbrac!
        — N-avem timp. La o adevărată alarmă aeriană, crezi că o să mai ai timp de aşa ceva? Inamicul va aştepta pînă te îmbraci şi-ţi scoţi bigudiurile? Strînge foile de credit şi carnetele de cecuri şi să mergem.
        — Pe care să le aduc? a întrebat ea.
        — American Express, Vita, Master Charge şi Diner’s Club. Dacă întîmplător s-ar epuiza unul, să le avem pe toate...
        — Avem suficientă benzină?
        — Aşa, jumătate de rezervor.
        — Dar atîta nu ne ajunge pînă la Lickety Split.
        — Sînt convins că în cazul unei alarme adevărate, şoselele vor fi împînzite cu staţii de benzină. Nu pot pretinde de la noi ca în cazul unui atac atomic să părăsim oraşul fără combustibilul necesar. Dar să terminăm cu vorbele. Totul trebuie făcut ca şi cum ar fi ceva absolut real, o adevărată alarmă şi nu un exerciţiu.
        În apropierea lui Key Bridge, maşinile erau îngrămădite aproape de tamponare. În cinci minute, am reuşit să parcurgem trei metri!
        — Ce se întîmplă? a întrebat soţia.
        — Nimic deosebit. Ne-am înfundat! În perioada de vîrf a circulaţiei e ceva curent.
        — Dacă acum se întîmplă aşa ceva, ce o să fie cînd va trebui evacuat întregul oraş?
        — Atunci, la fiecare colţ vor sta oamenii gărzii naţionale, accelerînd circulaţia. Nu ne-ar mira deloc dacă Washingtonul s-ar goli în douăzeci de minute.

        Patruzeci şi cinci de minute a durat pînă ce am reuşit să trecem podul şi apoi cu o viteză de 25 mile pe oră am trecut prin George Washington Parkway. Peste o oră am ajuns la Beltway, unde iar a trebuit să micşorăm viteza.
        — După cum mi se pare, n-o să reuşim să părăsim oraşul aşa de repede cum ţi-ai închipuit.
        — Aceasta pentru că facem doar un exerciţiu de alarmă. Cînd oamenii vor simţi în spatele lor rachetele, toţi vor merge cu optzeci pe oră.
        — Apropo, pe unde trebuie s-o luăm, ca să ajungem, la Lickety Split? După cum văd, indicatoarele de direcţii, privind evacuările, n-au fost încă montate.  Unde e harta?
        — N-avem harta Virginiei de Vest!
        — De cîte ori ţi-am spus să ai harta Virginiei de Vest gata pregătită în maşină? Dar tu, nevastă iubitoare, niciodată nu mă asculţi!
        — Hai să ne întoarcem! mi-a spus soţia cu o voce plîngăreaţă.
        — Ai putea, în definitiv, să înţelegi că ne putem întoarce numai după încetarea alarmei. Dacă n-ar fi o experienţă, Washingtonul, în mod teoretic, ar putea fi o grămadă de ruine.
        După un drum de şase ore, am ajuns, în sfîrşit, la destinaţie. Era seara tîrziu, iar pe străzile din Lickety Split, nici urmă de om. Am bătut la poarta unei ferme. Ne-a deschis chiar fermierul, cu o armă în mînă.
        — Bine v-am găsit! am început-o eu. Venim din Washington. Tocmai avem un exerciţiu de alarmă. Mi s-a stabilit drept loc de evacuare Lickety Split. Ne-am gîndit, că nu strică să cunoaştem din timp terenul ca să putem obţine atunci cazare confortabilă.
        — Vă acord un minut, ca să părăsiţi ferma mea! mi-a răspuns.
        — Nu trageţi, pentru Dumnezeu! N-aţi auzit despre apărarea anti-nucleară? Poate nu cunoaşteţi dispoziţiile legale, conform cărora sînteţi obligat să ne asiguraţi adăpost pînă ce capitala va fi reclădită?
        — Încă 30 de secunde...
        — Putem să dormim şi în hambar — am apelat la el — nu sîntem pretenţioşi...
        — 15 secunde.
        Atunci, soţia m-a împins energic în maşină. Atîta timp mi-a rămas, doar cît să-i strig fermierului:
        — Luaţi notă: voi reclama forurilor competente că vă bateţi joc de apărarea anti-aeriană, anti-nucleară!

În româneşte de: T. CUTLIC

(Perpetuum comic ’87, pag. 203)

Vezi toată postarea

Idei trăsnite

        Promoţiile ultimilor ani trec prin momente foarte grele în încercarea de a-şi găsi locuri de muncă, faţă de ce proaspeţii absolvenţi sînt nevoiţi să-şi aplece mult privirile asupra posturilor disponibile.
        Mi-am dat seama de aceasta în timp ce luam parte la ceremonia acordării diplomelor; fără să vreau, am auzit un grup de părinţi discutînd despre planurile copiilor lor, după terminarea facultăţii.
        — Ce are de gînd să facă fiul dv? a întrebat o mamă.
        — Păi, a terminat ştiinţele economice şi se va angaja şofer pe un taxi. Considerăm că are mare noroc să lucreze ca şofer de taxi imediat după absolvirea facultăţii.
        — Probabil că aţi avut o pilă.
        — Da, de ce să n-o spunem, soţul meu cunoaşte un tip care e proprietarul a trei taxiuri. La început, fiul meu spunea că vrea să aibă taxiul lui dar, după ce a bătut trotuarele cîteva luni de zile, şi-a dat seama că în branşa taxiurilor nu contează ce cunoşti ci pe cine cunoşti.
        — Dar fiica dv., Gertrude, ce vrea să facă?
        — Păi, a terminat filologia şi i s-a oferit deja un post de chelneriţă la restaurantul lui Howard Johnson. Dar ea se ambiţionează să ajungă vînzătoare la magazinul lui J.C. Penney. Am avertizat-o să nu-şi facă prea mari iluzii fiindcă am auzit că J.C. Penney nu angajează decît vînzătoare cu doctoratul luat.
        — Fiul meu Harry a avut mare noroc. În ultimul an, la drept, a fost recrutat pentru un post excelent.
        — La o firmă particulară de avocaţi?
        — Nu, la poştă, ca sortator de corespondenţă.
        — Trebuie să fiţi tare mîndră de el.
        — Da, cei şapte ani de sacrificiu n-au fost în zadar. Fiica dv. nu a terminat cumva belle-artele?
        — Ba da. A terminat prima.
        — Şi acum ce vrea să facă?
        — A avut cîteva propuneri foarte avantajoase, dar cea care o interesează cel mai mult este vînzarea de reclame prin telefon la ziarul local.
        — Tare-aş vrea să-l întîlnească pe fiul meu. A terminat biologia şi o să lucreze la spaţii verzi.
        — Cu mare plăcere, dar vorbeşte cu un băiat care tocmai a terminat geografia şi speră să se căsătorească la toamnă, dacă o să reuşească să obţină un post de steward pe avioane.
        — Sam, ce are de gînd să facă fiul tău, acum că a devenit inginer constructor?
        — I-a pus Dumnezeu mîna-n cap. Vara trecută a lucrat, în orele libere, la o staţie de benzină şi patronul a fost atît de entuziasmat de eficienţa lui, încît acum i-a oferit o slujbă permanentă. De l-ai vedea ce repede schimbă cauciucurile!
        — Se pare că toţi am avut noroc cu copiii noştri, a zis o mamă. Avem o vecină care a absolvit facultatea de administraţie publică summa cum laude şi a refuzat toate posturile oferite pînă acum.
        — Şi ce i s-a oferit?
        — Un post de taxator pe autobuze, dar l-a refuzat. Susţine că pregătirea ei profesională îi dă dreptul că fie cel puţin dispecer.
        — Nu mai spune! Puştii ăştia au nişte idei trăsnite. Habar n-au ce-nseamnă să porneşti în viaţă în ziua de azi!

În româneşte de PETRU IAMANDI

(Perpetuum comic ’87, pag. 203)

Vezi toată postarea

Ce laş este americanul acesta

         Este destul de greu pentru un străin să rămînă neutru în Franţa, în momentele de criză; poate fi chiar foarte periculos. Am descoperit asta acum cîtăva vreme, făcînd semn unui taxi în Place de la Concorde. Şoferul, un zdrahon mare şi spătos cît un dulap normand, ocupînd mai toată bancheta din faţă, purcese la conversaţie încă înainte de a ne urni din loc.
        — Ce noutăţi aveţi? voi el mai întîi să ştie.
        Închipuindu-mi că mă aflu în cîmpul guvernamental, răspunsei:
        — Se pare că guvernul va avea mîinile libere.
        — Hm! replică şoferul, întorcîndu-se cu totul spre mine fără a încetini. Guvernul, s-a zis cu el! îl susţineam şi eu. Dar, de cînd cu Algeria... În Franţa, toată lumea este împotrivă. Că ăştia-s nişte...
        Aici folosi un cuvînt cu care nu sînt obişnuit, fiind băiat bine crescut. Mă grăbii să aprob: „Aveţi perfectă dreptate".
        Tot speram că o să se uite cît de cît şi înaintea lui. S-a întors el o clipă spre parbriz, dar liniştea mea fu de prea scurtă durată.
        — N-ar fi trebuit niciodată să-l lase pe Pinay să plece!
        — Era foarte bun Pinay! îl asigurai eu.
        Şoferul se întoarse către mine:
        — Trebuia un guvern nou, cu Bidault, Massu, Juin şi Pinay.
        — Un guvern perfect! tremurai eu, închizînd ochii.
        El se interesă un moment de circulaţie, dar numai cît dură lumina roşie. Apoi, îmi spuse tainic:
        — Toată aiureala asta este din vina americanilor.
        Zicînd acestea, mă privi cu seriozitate, dar noroc că, între noi şi autobuzul acela uriaş, tot au rămas trei buni centimetri.
        — Dacă nu ne opreau americanii să continuăm la Suez, acum Tunisia şi Marocul erau încă franceze.
        — Asta spuneam şi eu azi dimineaţă soţiei mele! îl asigurai, încercînd să nu mă uit la camionul care tocmai se năpustea spre noi.
        Dar şoferul manevră volanul exact la timp.
        Inima îmi bătea. Gîfîiam. M-am recules şi m-am reaşezat pe banchetă.
        Şoferul dădea frîu liber furiei şi căuta în mod vizibil să smulgă volanul din cutia de direcţie. În timp ce executam un viraj pe două roţi, el se întoarse iarăşi către mine şi-mi spuse ameninţător:
        — Sînteţi american sau englez?
        — Sînt englez! spusei eu fără nici o şovăială.
        — Englezii sînt şi mai răi încă! răcni el nestăpînit.
        — Dar nu sînt chiar englez, am ţipat şi eu. Sînt australian...
        — Englezii complotează cu germanii contra noastră. Nu vor să facă parte din Europa. Ca şi cum am avea cine ştie ce nevoie de ei!
        — Mă tem că o să ne zdrobim de un monument! şoptii eu cu groază.
        El aruncă o privire înainte şi se întoarse iar spre mine:
        — Şi în Australia, ce se spune despre zăpăceala asta?
        — Sîntem cu toţii năuciţi!
        — Aveţi toată dreptatea! Americanii şi englezii nu înţeleg nimic din problemele noastre. Ei ne sînt împotrivă din cauza petrolului care este în Sahara. Ei ştiu foarte bine că n-o să-l mai poată vinde pe-al lor, cînd noi o să-l avem pe-al nostru.
        — Petrolul francez este la baza tuturor lucrurilor, declarai eu, încercînd să-mi stăpînesc criza de nervi. Americanii nu vor ca dv. să aveţi petrol. Asta este evident.
        El mormăi, apoi se puse să înjure furios.
        — Dar nu vă necăjiţi! O să le venim de hac!
        Cu un ton pe care îl doream nepăsător, îi atrăsei atenţia:
        — Nu ne îndreptăm cumva spre o staţie de metrou?
        Într-adevăr, puţin a lipsit să nu coborîm pe scări cu taxi cu tot. După ce şi-a corectat direcţia, întrebă:
        — Cu alţi francezi aţi discutat?
        — Da!
        — V-au spus toţi acelaşi lucru?
        — Toţi, fără excepţie. Toţi sînt de acord cu dv.
        Ajunsesem în sfîrşit la destinaţie. Plătii pe om cum se cuvine şi-i adăugai un bacşiş bun. În timp ce-şi punea banii în buzunar, îmi declară:
        — Eu, domnule , nu-i prea iubesc pe străini. Dar, uite, dumneata nu eşti ca alţii. Că, cel puţin, ai curajul să spui cinstit ceea ce gîndeşti!

În româneşte de VINTILĂ ROBAN

(Perpetuum comic ’86, pag. 210)

Vezi toată postarea

Investiţii utile

        În legătură cu situaţia grea şi nesigură a economiei, a scăderii dolarului şi a inflaţiei, fiecare american îşi priveşte afacerile prin prisma posibilităţilor sale reale în materie de investiţii. Nici soţia mea nu face excepţie de la regulă.
        Într-una din zile, s-a întors acasă cu zîmbetul pe buze şi cu un covoraş oriental de dimensiunea unei mărci poştale.
        — Îţi place ce am cumpărat? m-a întrebat plină de încîntare.
        — Foarte mult, am răspuns. Numai că nu văd ce-ai să faci cu nimicul ăsta.
        — Glumeşti, probabil. Află că am făcut o afacere grozavă!
        — Cît a costat?
        — Numai şase sute de dolari.
        Am simţit că mă sufoc:
        — Te lauzi că ai aruncat şase sute de dolari pe flecuşteţul ăsta?!
        — E o investiţie extrem de avantajoasă. Acum patru ani, Linda Stevens a cumpărat, cu patru sute de dolari, un covoraş asemănător care astăzi s-a ridicat deja la o valoare de trei mii de dolari.


        — Aşa ai spus şi acum cinci ani despre masa extensibilă adusă de mine. Ai spus sau nu că este o investiţie de capital nemaipomenită?
        — Şi chiar aşa este. Nu pricepi? O masă identică acum costă peste patru mii de dolari!
        — Minunat! La un asemenea preţ o vînd imediat.
        — Eşti nebun? De ce să vindem masa?
        — Pentru că o investiţie de capital trebuie să o poţi vinde, cu cîştig, în orice moment! Eşti de acord să vindem acest covoraş cînd va atinge o valoare mai mare?
        — Cu cît vor sta mai mult în casa noastră aceste lucruri, cu atît vom cîştiga mai mult la ele. Să nu le înstrăinăm dacă nu avem nevoie de bani. Poate că vin timpuri mai grele...
        — Atunci, toată lumea va avea nevoie de bani şi găsirea unui cumpărător ar putea fi, pur şi simplu, imposibilă.
        — Vînzătorul m-a asigurat că e gata să cumpere acest covoraş, în cazul în care aş vrea să mă despart de el.
        — Vorbe! Ai încercat vreodată să restitui o marfă magazinului de unde ai cumpărat-o? Dacă vrei să-ţi faci nervi, încearcă.
        Din păcate, toate argumentele mele cădeau în gol.
        — E normal, susţinea soţia mea, să-mi doresc în casă un covoraş oriental, a cărui valoare creşte mereu, şi nu un preş ordinar pe care după doi ani poţi să-l arunci la gunoi. Ce e rău în asta? Fiecare lucru mai de preţ din casa noastră valorează acum de cinci ori mai mult decît anul trecut.
        — Atunci, hai să vindem aceste vechituri, luăm banii şi pornim la drum. Aşa cum fac toţi cei care cîştigă de pe urma speculei.
        — Pentru nimic în lume! În ritmul actual al inflaţiei, singura salvare este investirea capitalului în obiecte de preţ.


        Ajuns în acest punct al discuţiei, m-am retras în camera mea şi i-am telefonat lui George, soţul Lindei Stevens.
        — Nu vrei să cumperi un divan în valoare de o mie de dolari pe care ţi-l dau numai cu şase sute? l-am întrebat.
        — Nu! a strigat George în receptor. În schimb, pot să-ţi cedez un covoraş oriental evaluat la trei mii de dolari pe care ţi-l dau bucuros cu patru sute.
        — Păstrează-l sănătos, i-am răspuns cu resemnare şi am închis telefonul.
        M-am aşezat în fotoliu, un fotoliu care pe mine m-a costat trei sute de dolari dar care azi valorează o mie două sute, şi m-am simţit, dintr-odata, năpădit de gînduri negre, printre care şi acesta: de unde să fac rost, mîine, de bani ca sa achit costul gazelor consumate?

Traducere de T. Holban

(Perpetuum comic ’83, pag. 109)

Vezi toată postarea