Lada

        ...Tecuci. O descoperire interesantă.
        D. procuror Bădescu, printre lucrurile sechestrate de la escrocul Dividaris şi ascunse de soţia lui a găsit o canapea a cărei saltea se ridică lăsînd loc unei lăzi sau mai bine zis unei afundături în care încape un om în lung. Acea afundătură mai e prevăzută cu mai multe găuri ce servesc celui închis pentru respiraţie.
        Energicul procuror Bădescu cercetează cu activitate pentru a afla la ce servea acea canapea-ascunzătoare a lui Dividaris. Circulă mai multe versiuni în privinţa acestei descoperiri, aştept însă părerea justiţiei în această dubioasă afacere. Costachy". (Universul. 10 noiembrie 1901)

        Cu toate cercetările energicului procuror, nu s-a putut stabili cu preciziune la ce anume servea respectiva ladă. Din şirul de ipoteze formulate, în cele din urmă au rămas în picioare următoarele:
        1. Dividaris, un cunoscut afacerist local, cu legături însă şi în judeţele învecinate, moştenise lada de la prima sa soţie, Eleonora, decedată la 16 septembrie 1892, în vîrstă de 25 ani, în urma unei intoxicaţii cu raci fierţi.
        2. Lada era folosită în mod curent de Dividaris pentru meditaţiile sale solitare, cînd punea la cale o nouă escrocherie.
        3. Lada făcea parte din recuzita unei societăţi secrete, neidentificată, şi ale cărei scopuri se presupune că vizau răsturnarea prefectului Tiberiade.
        4. Era folosită ca ascunzătoare pentru amantele lui Dividaris.
        5. În fine, conform unei ipoteze formulată de tînărul profesor de matematici Anghel V. Dolîngă, Dividaris ar fi folosit lada pentru a realiza, prin ea, trecerea în Infinitul Mic.
Această din urmă ipoteză a fost reluată de Dolîngă, mulţi ani mai tîrziu, după ce citise într-o publicaţie bucureşteană rezultatele unor cercetări întreprinse de Urmuz şi care demonstrau că trecerea în Infinitul Mic sau Mare este posibilă, după cum rezultă şi din descrierea cazului unuia Stamate care folosea în acest scop o pîlnie.
        Nu mai avea însă cine să fie receptiv la dezlegarea misterului, readus în discuţie de profesorul Dolîngă într-o suită de articole publicate în gazeta locală. Singurul lor ecou fu o notiţă inserată pe ultima pagină a Revistei studioase (tom LXIII, nr.-4/1935, p.286), care apărea la Bruxelles, scoasă de un comitet internaţional.
        Lumea era însă preocupată atunci de alte probleme, de stringentă actualitate, încît ipoteza lui Dolîngă trecu neobservată şi pe plan mondial.
        Abia în 1958, Ion G. Istrati, candidat în ştiinţe matematice la Universitatea din Bucureşti, consultînd din simplă curiozitate colecţia Revistei studioase, întîlni şi notiţa despre ipoteza lui Dolîngă. Căută la Biblioteca Academiei gazeta belgiană, dar n-o găsi. Scrise atunci la Tecuci, solicitînd informaţii despre profesorul Dolîngă.
        De la inspectoratul şcolar i se răspunse că Dolîngă activase în învăţămînt pînă în 1934, cînd fusese pensionat. Decedase la 3 iulie 1939. Mai trăiau soţia sa, Marcela Dolîngă, şi fiul său, Corneliu Vintilă Dolîngă, inspector principal la Uniunea raională a cooperativelor de consum. Scrisoarea era semnată de şeful secţiei de învăţămînt, care încheia printr-o frază de elogiu la adresa lui Dolîngă: „L-am avut şi noi profesor, suflet generos, erudit şi care a sădit sămînţa dragostei de cunoaştere în sufletele multor generaţii, dintre care mulţi sînt astăzi vrednici constructori ai vieţii noi pe meleagurile natale".
        Istrati intră în corespondenţă cu familia profesorului şi obţinu de la fiul acestuia o copie după articole, transcrise de fiica sa, Luminiţa, elevă în clasa a IX-a. Claudiu Vintilă se scuză că nu-i poate împrumuta originalele, dar nu mai aveau decît un singur set şi acela, făcînd parte din moştenirea tatălui său, nu putea fi scos din casă, sub nici un chip.
        Ion G. Istrati studie articolele şi reţinu unele din formuiările profesorului. În ansamblu, demonstraţia acestuia era însă superficială, Dolîngă fiind, evident, lipsit de-o metodologie consecvent ştiinţifică. Încerca să justifice una sau două intuiţii, fără a fi convingător în ansamblu.
        Pentru a-şi da seama în mod concret unde şchiopătau calculele profesorului, Istrati simţi nevoia să vadă lada. Şi-o imagina, o putea reconstitui după schiţele lui Dolîngă, dar o verificare temeinică nu putea fi făcută decît în faţa obiectului real.
        Şi Istrati se hotărî, în vacanţa de vară, să se deplaseze la Tecuci. Cu ajutorul lui Corneliu Vintilă Dolîngă, începu investigaţiile.
        După trei zile, Istrati reuşi să descopere un nepot al procurorului Bădescu, care-l puse în legătură cu moş Anghel, un viticultor de lîngă cantonul nr.3. În 1901, moş Anghel făcea armata la jandarmi şi fusese detaşat la compania din Tecuci.
        Moşul îşi aminti cu greu de Bădescu. Era, după spusele lui, un om tare ambiţios, care dacă-şi punea un plan în cap, nu se lăsa pînă nu-i reuşea. Despre ladă, moş Anghel nu mai ţinea minte nimic.
        Puţin necăjit, Istrati, după ce ascultase feluritele poveşti ale moşului şi după ce băuse două sticle cu vin din recolta 1953, se hotărî să-l lase în pace, mai ales că moşul începuse să picotească cu capul pe masă.
        Se ridică şi, luîndu-şi rămas bun, în timp ce moş Anghel îl strîngea în braţe şi-i repeta că-l aşteaptă şi la toamnă, cînd o fi la cules, Istrati zări pe perete, sub candelă, o fotografie decolorată, într-o ramă negricioasă. Din ea, zîmbeau doi soldaţi de jandarmi, cu puştile la picior. În spatele lor, abia zărită, o ladă. Istrati se desprinse din îmbrăţişare şi luă poza. O aduse mai la lumină şi i-o arătă moşului.
        — Eu îs ăsta, rîse moş Anghel, punînd degetul pe capul soldatului din dreapta. Şi ăsta e camaradul Pantelimon.
        — Şi asta? întrebă Istrati, punînd şi el degetul pe ladă.
        — Asta? Ce să fie? Stătea la noi la companie. O făcusem rastel de arme.
        Apoi, brusc, chipul moşului se lumină. Îşi dădu admirativ un pumn în cap.
        — Vezi tovărăşică? Asta-i lada, bre. Taman asta. O ţinu ce-o ţinu la prefectură, iar apoi ne-o dădu nouă. Majoru a cerut-o că tot stătea degeaba. Şi noi am cărat-o.
        — Şi? întrebă gîtuit de emoţie Istrati.
        Moş Anghel se aşeză. Îşi mai turnă un pahar. Îl bău, privind bucuros fotografia.
        — Da, da, făcu el. Era mai lungă decît un om. Şi avea şi găurele. P-aici, puse el degetul. Şi pe dincolo. Găurele aşa, mici şi multe, că nici nu le vedeai, dacă nu ştiai că-s acolo.
        — Şi? repetă Istrati. Putea sta un om în ea?
        Moşul ridică din umeri. Privi îndelung poza, apoi o aruncă pe pat. Se întoarse şi rîse, clătinînd încet din cap spre Istrati.
        — Nu merge, tovărăşelule, nu ţine la mine, cu de-alde astea. Mi-a trebuit mie ceva vreme pînă să mă dumiresc ce vrei, dar nu sînt eu omul.
        Istrati îl privi nedumerit.
        — Nu mă tragi de limbă, să ştii. Sînt om bătrîn, păţit. Ehehe, cîte n-am păţit eu la viaţa mea!
        Istrati întinse mîna, să ia fotografia de pe pat. Moşul îi făcu semn s-o lase acolo.
        — Nu e, nu e ca astea de-acu, degeaba te cerci să mă descoşi. Mergi la alţii, poate ăia ţi-or spune. Da eu unul nu. Că ştiu eu cine-mi eşti? Te dai profesor şi după aia mă trezesc că mă ridică iar, că de ce m-am jăluit. Da de înscris tot nu mă înscriu, pînă n-oi vrea eu. Să văd eu ce şi cum şi după aia...
        Istrati simţi cum ameţeşte. Nu mai înţelegea nimic din spusele moşneagului. Încercă să-i explice iar cum aflase el de lada aia, cum un profesor scrisese despre ea şi el ar vrea acum să vadă dacă acel profesor avusese dreptate.
        — De ce să n-aibă, ridică din umeri moş Anghel. Toţi profesorii are dreptate, dacă vrea. Ce-i costă să aibă ei dreptate? Cu noi ăştia, mai greii de cap, e mai prost cu dreptatea. Că de-o avem, tot nu ştim cum să ne-o spunem. Iar de-o spunem, ne bagă la ladă. Ai priceput acu?
        Istrati clătină din cap. Moş Anghel îl privi nemulţumit. Îşi mai turnă un pahar.
        — Cum să-ţi spun eu, se încumetă moşul. Să zicem că dumneata vrei de la mine ceva. Să-ţi dau o semnătură, la o adică. Vii cu cererea de înscriere la mine să mă înscriu şi-mi zici: semnează. Da eu nu semnez, că nu m-am lămurit. Şi mai vii o dată, de două, de trei ori şi te-apuci să mă lămureşti. Da eu tot nu mă dau lămurit. Şi atunci dumneata te-nfurii, că n-ai timp să mă lămureşti numai pe mine. Mai e şi ăla şi ălalaltu, ai lista şi planu de făcut. Şi atunci zici, bine, îmi pare râu, dar n-am ce-ţi face. Şi vine altul pe urma dumitale şi mă ia şi mă duce şi mă bagă în ladă. Pune capacul şi zice: acu stai şi te lămureşte. Ai priceput?
        Istrati clătină iar din cap. Mormăi: nu. Moşul îl privi amărît. Istrati îl cercetă şi el obosit.
        — Tot în lada asta? întrebă într-un tîrziu Istrati.
        Moş Anghel dădu plictisit din mînă.
        — Cum asta? Nu ţi-am spus c-am făcut-o rastel? Alta nouă, una, două, cîte trebuie. E scînduri cît lumea pe pămînt.
        — Aha, făcu Istrati.
        — Păi, vezi. Cam aşa a cazul. Şi n-am eu dreptate-atunci? Ce să mă apuc să-ţi povestesc de cîte şi mai cîte. Ştiu eu cine eşti? Ce vrei de la mine?
        — Nu ştii, într-adevăr, zîmbi Istrati.
        — Încă mă ţine, se bătu moşul vesel pe frunte. Doar la lămureală nu se dă el deloc. Dar nici eu nu-l iau repede
        Istrati se ridică. Moşul veni după el şi-l conduse pînă în poartă. Îi strînse mîna, bătîndu-l pe umăr.
        — Şi la toamnă, vino să bei must.
        — Da, da, negreşit, îngînă Istrati.
        În aceeaşi noapte se întoarse în Bucureşti. Corneliu Vintilă Dolîngă nu-l conduse la gară. Era plecat în raion, în campania de lămurire.

N.A. Acest text făcea parte din ciclul „La uşa domnului Caragiale" din volumul meu de debut Cu ochi blînzi (Cartea Românească, 1985). N-a fost publicat, cenzorul respingîndu-l pe motiv că se referea la... colectivizare.

(Perpetuum comic ’91, pag. 68)