La orice oră soseai în orăşelul N., Milică te aştepta la gară, pe peron, cu zîmbetul lipit pe buze ca o etichetă, fie ploaie, fie senin, fie că trenul venea la timp sau că întîrzia o oră-două. Licărul din ochii lui trăda o adîncă recunoştinţă pentru faptul că ai binevoit să descinzi în localitate şi pentru că i-ai permis marea cinste de a te întîmpina. Altminteri sobru, nu avea explozii de bucurie şi nici intimităţi care ar putea deranja o personalitate de la „centru". Îţi înşfăca geamantanul şi te invita, cu un gest discret, la maşina împrumutată de la un prieten sau, în cel mai rău caz; la autobuz, pentru care avea pregătite biletele. Între timp anunţa programul întregului sejur — astă seară, că-i tîrziu, o ţuică, o gustare o sticlă de vin, în camera de hotel; mîine luăm masa la cantina I.P.C.M. vorba vine cantină, e un separeu rezervat, iar poimîine avem „acţiunea melu". Ultimul punct al programului se rostea cu glas şăgalnic, evocînd mai vechi şi mai recente amintiri, cu friptură de miel servită la iarbă verde şi vinul râcit „natural" în pîrîul cu apă ca gheaţa. La „acţiunea melu" se lipeau două-trei fire de lăutari şi nişte fete foarte cuminţi, care vedeau de gospodărie, mai cu servitul, mai cu strînsul vaselor şi umplutul paharelor, dar şi pe post de soliste vocale, specialiste în folclorul local. Iar Milică le făcea pe toate, fără să se plîngă, fără să-i simţi efortul, senin şi binevoitor, nespus de bucuros că poate contribui la înseninarea zilelor pe care le petreci în fieful lui. Memoria lui Milică e surprinzătoare; îţi spune cu cîtă plăcere te-a ascultat vorbind la radio şi despre ce, în ce publicaţie ţi-a apărut un articol, o notă, o recenzie, cine te-a lăudat său cine te-a înjurat. După ţuică, după gustare (consistentă), după vin, tocmai la cafea şi coniac, îţi şopteşte încet, la ureche, cum s-a îmbătat cutare director de la Bucureşti, care era şi el în trecere prin N , neuitînd să te roage ca cele discutate să rămînă îngropate aici, pentru că slăbiciunile sînt omeneşti şi trebuie iertate. Iertat să fie şi L., care cumpărîndu-şi stofă de haine i-a cerut bani cu împrumut şi a uitat să-i mai trimită. Cîtă generozitate! Cîtă mărinimie! Printre valurile de fum, printre aburii băuturii îi vezi faţa senină, ochii blajini şi-ţi vine să-l pupi pe chelie. Bun băiat Milică!
Nu e de mirare că, ivindu-se un loc liber în schema noastră, la Editura „Natura" şi întrebat de şef pe cine ai propune, primul nume care îţi vine pe buze e... Milică. Un tovarăş bun, muncitor, îndatoritor, destul de tînăr, cu experienţă în domeniu, apreciat de forurile locale, cunoscut la centru. Şeful surîde complice. Înseamnă că ştie programul lui Milică, a servit pastrama de purcel şi caşcavalul, stropite cu ţuică folclorică şi vin de buturugă în camera de hotel, pînă spre dimineaţă, a luat masa la cantina I.P.C.M. la separeu, bineînţeles, cu nelipsita ciorbă de burtă, pentru dres, iar în încheiere „acţiunea melu" cu specific local. În cîteva zile Milică a descins la Bucureşti, afişînd un aer cam provincial, cu un geamantan de carton, cu ghetele scîlciate, pantalonii burlan, cravata legată strîmb... Pe scurt, a făcut o impresie bună, fiind instalat într-una din cele două camere ce adăpostesc birourile redactorilor. Şi-a ales masa cea mai mică, din colţul cel mai întunecat, cerîndu-şi scuze pentru deranj, pentru faptul că îţi consumă din oxigen, solicitînd sprijin şi sugestii de la toţi, pînă ce mai învaţă şi el cîte ceva de la asemenea somităţi cu care are acum cinstea să fie coleg.
Apoi evoluţia lui Milică a fost rapidă. Îmbrăcămintea a început sü trădeze preocuparea pentru eleganţă (se scuza că a luat ce-a găsit la „Confecţia"), cravata, cămaşa şi ciorapii se asortau la costum, pantofii bine lustruiţi, întotdeauna ras proaspăt, lăsînd în urma lui o vagă dîră de lavandă.
Într-o dimineaţă, intrînd în redacţie, am rămas, cu toţii, înmărmuriţi: masa lui Milică era acoperită cu un cristal gros, peste care trona o lampă superbă, cu picior de porţelan şi abajur de mătase verde. Şi, culmea! În spatele biroului se afla un scaun cu spătar uriaş, tapiţat în pluş albastru. Modesta lui masă domina acum încăperea, atrăgînd atenţia tuturor. Iar Milică explica, sfios, că a pus cristalul întrucît masa era întotdeauna plină de praf, că în colţul ăla nu are lumină, că fiind miop, a găsit o lampă la vechituri. Vechiul scaun era o ruină, numai cuie, care i-au deşirat pantalonii...
Îngrijoraţi de faptul că revista bi-anuală „Prietenii naturii" nu i-a mai invitat pentru obişnuitele colaborări, adică studii de botanică, biologie, zoologie etc., doi colegi şi-au luat inima în dinţi şi au mers să discute cu redacţia revistei. De aici au aflat că cineva de la editură le-a pus în vedere să nu mai publice decît articolele ce au avizul lui Camil Prestacu. Adică Milică! Luat la rost, noul nostru coleg ne-a răspuns că el n-are nici o vină şi că dispoziţia venea de la minister.
Umblau de mult zvonuri despre relaţiile neprincipiale pe care le avea Milică cu un director din minister, ba că îl aprovizionează cu vestita ţuică folclorică şi cu pîntecoase damigene, ba că îi împrumută cheia apartamentului, atunci cînd are de discutat chestiuni mai intime cu unele subalterne, ba că aranjează chiolhanuri prin diverse localităţi din ţară, după binecunoscutul protocol. Zvonurile s-au confirmat indirect cînd, la o şedinţă-fulger, respectivul director ne-a anunţat că şeful nostru va fi transferat în altă parte şi că noul şef (deocamdată cu delegaţie) va fi... Milică.
Brusc, întreaga lui făptură a suferit o schimbare calitativă. Vorbea răstit. Îi făcea o deosebită plăcere să te ţină la uşă ore în şir, anunţînd prin secretară că are de rezolvat o lucrare urgentă sau că vorbeşte la telefon cu ministrul, în persoană.
De altfel şicanele erau multe şi diverse, minuţios gîndite, elaborate temeinic, avînd ca scop să ne dezbine, să ne umilească, să ne facă viaţa imposibilă. Şi-a creat o reţea de informatori şi a întocmit fişe, pentru fiecare, cu orele de sosire şi de plecare, cu cei care ne vizitau şi cu durata vizitei, cu telefoanele care se primesc şi se dau. Dar cea mai diabolică invenţie a fost interzicerea accesului prin intrarea principală, după ce a spart în perete o uşiţă ca de coteţ, prin care nu puteai pătrunde decît aplecîndu-te adînc. Dimineaţa te aştepta pe coridor, zîmbind îngheţat, cu sentimentul de infinită satisfacţie privind involuntarul servilism.
...Mi-am amintit de toate acestea curînd, după Revoluţia din decembrie. Speriat la început, dezorientat, ros de îndoieli şi incertitudini, Milică şi-a revenit repede. Şi-a descoperit oarecari rude „cu probleme", pe care nu le trecuse în autobiografie, şi-a amintit despre perioade de viaţă cînd ambiţiile nu se îndepliniseră conform marilor speranţe şi, după ce şi-a ars carnetul de partid, a devenit... victimă, o victimă a mîrşavei dictaturi şi a odioasei sale soţii. A apărut la televizor înfierînd vechiul regim, apoi pîndind diverse greşeli, a scris articole criticînd aprovizionarea magazinelor, condamnînd lipsa de obiectivitate a televiziunii şi a unor ziare, s-a luat de poliţie, a găsit oricui nod în papură.
L-am văzut pe o listă de candidaţi independenţi la deputăţie (e mai prudent să fii independent). N-a fost ales. Acum, supărat, înjură şi mai tare. Dar n-au fost astea ultimele alegeri. Va găsi el un partid serios, unde să se aciuieze. Pînă atunci continuă să scrie articole fulminante, arătînd ce calamitate a însemnat comunismul pentru acest popor, demascînd pe cei care, după ce au slujit vechiul regim, s-au strecurat într-un anume partid (parcă numai unul!), demonstrînd că sîntem încă departe de democraţie dar el, generos, ne înlesneşte calea spre adevărata libertate. Evoluţia lui Milică nu s-a întrerupt, ea continuă pe alt drum, mai generos, mai plin de speranţe.
(Perpetuum comic ’91, pag. 88)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu