Exces de zel

        Primăvara, într-o poiană: ciripit de păsărele, miros de pămînt reavăn, senzaţia de forţă pe care ţi-o dă pădurea cu toate sevele clocotind. În mijlocul peisajului, un om mic de statură, slăbuţ, cu ochelari, priveşte concentrat evoluţia unei gîze pe un fir de iarbă. Apare un cetăţean îmbrăcat într-o uniformă verde, care se îndreaptă hotărît spre ochelaristul nostru.
        Brigadierul — Ce cauţi dumneata în pădure?
        Ochelaristul — Am venit să mă plimb.
        B. — 500 lei amendă!
        O. — Pentru ce?
        B. — Pentru faptul că nu este marcat traseul.
        O. — Ce marcaj dom’le, că pe aici nu trece nici un cîine?
        B. — Tocmai de aceea, dacă nu trece nici un cîine, de ce să marcheze traseul.
        O. — Am vrut să fiu singur.
        B. — Scapi mai ieftin.
        O. — Cum adică?
        B. — Dacă eraţi doi, vă costa 1000.
        O. — Tovarăşe...
        B. — Brigadier...
        O. — Tovarăşe brigadier, dar n-am făcut nici un rău. E primăvară. Am vrut să fiu singur în pădure, să mă plimb, să miros o floare, să văd cum plesnesc mugurii...
        B. — Din ce mi-ai spus dumneata că ai de gînd să faci în pădure, ai încălcat de trei ori dispoziţiile.
        O. — Cum adică?
        B. — Mai întîi v-am prins plimbîndu-vă prin...
        O. — Poiană.
        B. — În pădure nu sînt poieni, sînt numai păşuni; deci v-am prins stricînd păşunea — 500 lei amendă. Apoi în pădure nu sînt flori, sînt numai plante medicinale, pentru care noi avem plan de colectări — alte 500 — şi, în sfîrşit, culegerea de muguri, de orice fel, se pedepseşte cu minimum 500. În concluzie, 1500, dintr-un foc.
        O. — Atunci am venit pentru frunze!
        B. — Dacă citeai dispoziţiile ai fi ştiut că strîngerea de frunze din pădure se pedepseşte şi mai aspru.
        O. — Dar eu nu vroiam decît una!
        B. — Vă mai menţineţi declaraţia? Asta ca să vedeţi că sînt un om înţelegător.
        O. — Nu.
        B. — Atunci ce căutaţi în pădure?
        O. — Am venit să mă rătăcesc!
        B. — Aveţi autorizaţie?
        O. — Autorizaţie ca să mă rătăcesc?!!!
        B. — Nu, ca să umblaţi pe păşune.
        O. — Şi cine trebuia să-mi dea autorizaţia?
        B. — Inspectoratul silvic.
        O. — Adică o adeverinţă că am voie să pasc?
        B. — Nu pentru păscut, pentru călcat.
        O. — Şi în afară de animale, cine mai are voie să calce?
        B. — Ciobanii şi persoanele autorizate.
        O. — Sînt cioban şi-am venit să cercetez poiana înainte de a aduce oile aici.
        B. — Viză medicală confirmată aveţi?
        O. — Nu.
        B. — Atunci nu puteţi practica această meserie. Puteţi fi, eventual, un cioban ilegal.
        O. — Şi dacă sînt un cioban ilegal, nu mă amendaţi?
        B. — Ba vă amendez. Dacă dovediţi, însă, că nu aveţi decît trei clase şi aveţi şi un certificat medical că sînteţi întîrziat mintal, puteţi da vina pe cei care v-au trimis.
        O. — Nu pot, pentru că am urmat şi o şcoală de maiştri.
        B. — Atunci gîndiţi-vă la altceva.
        O. — Am venit să ocrotesc natura.
        B. — Aveţi legitimaţie de la asociaţia „Prietenii Pădurii"?
        O. — Nu.
        B. — Fără legitimaţie nu se poate.
        O. — Şi-atunci ce-i de făcut?
        B. — Parcă spuneai că ai o şcoală de maiştri? Găseşte şi dumneata ceva, cît de cît.
        O. — Ce să mai găsesc. Mai bine plătesc amenda.
        B. — Stai, omule, nu te da atît de repede, mai gîndeşte-te.
        O. — Am găsit. Am venit să ocolesc natura.
        B. — Nu este rău. Cum justificăm însă că v-am prins tocmai în mijlocul ei?
        O. — Din neştiinţă!
        B. — Nu merge. Poţi să ocoleşti un lucru pe care nu-l ştii?
        O. — Logic. Ai dreptate.
        B. — Stai aşa, că tot eu te scap. De cînd porţi ochelari?
        O. — De mic.
        B. — Perfect. Şi ce dioptrii ai?
        O. — Cam mari!
        B. — Adică, dacă îi dai jos, nu mai vezi aproape nimic?
        O. — Cam aşa.
        B. — Izbeşte-i, domnule, de o piatră!
        O. — Să-mi sparg ochelarii?
        B. — Sparge-i, şi ai scăpat de amendă. Ai vrut să ocoleşti natura şi din cauza ochelarilor n-ai văzut pe unde s-o ocoleşti.
        O. — Ai dreptate, dar după aceea chiar nu mai văd nimic.
        B. — Lasă că te duc eu pînă la staţia de autobuz.
        O. (îşi sparge lentilele de o piatră pe care i-o oferă amabil brigadierul şi împreună pleacă mulţumiţi spre staţia de autobuz).
        B. — Te-am văzut tovarăşe...
        O. — Gheorghiu.
        B. — Te-am mirosit eu, tovarăşe Gheorghiu că nu eşti un răufăcător şi am vrut să te ajut.
        O. — Vă mulţumesc foarte mult, şi dacă aveţi ocazia să veniţi prin oraş, poate mergem la un şpriţ.
        B. — Cu plăcere. Frumoşi ochelari aveţi!
        O. — Da, mi i-a adus un prieten din R.D.G. direct de la Zeiss.
        B. — Şi cît v-au costat?
        O. — Şase sute!
        B. — De ce n-ai spus, tovarăşe, aşa, că îţi dădeam amenda, economiseai o sută şi rămîneai şi cu ochelarii întregi. Nu te orientezi deloc. Chiar m-ai supărat. La revedere!

(Perpetuum comic ’88, pag. 136)