,

Vecinul

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. 1 comment
        Stau la parter.
        Deasupra mea locuieşte un bărbat între două vîrste, despre care nu ştiu precis dacă e însurat, dar în fiecare zi vine la el o tînără foarte drăguţă. Nevastă-mea spune că fata ori nu e aceeaşi, ori îşi vopseşte părul foarte des. În acel apartament mai vin şi alţi musafiri, astfel încît, în permanenţă, se aud de acolo zgomote de voci, muzică şi veselie, o veselie care răzbate pînă la noi şi ne molipseşte. Seara tîrziu, sau mai bine zis noaptea, vecinul meu îşi conduce vizitatorii pînă afară, în faţa blocului, luîndu-şi zgomotos la revedere de la ei, fiindcă e prietenos din fire şi nu-i mai vede pînă în seara următoare.
        Apoi, vecinul meu face baie, să scape de transpiraţia din timpul dansului: n-am fost la el niciodată, dar ştiu că face baie noaptea, căci jetul de apă se aude foarte puternic, însă nu mai mult de o oră şi jumătate.
        Altfel, vecinul e un om liniştit şi tăcut care nu-ţi vorbeşte nimic cînd treci pe lîngă el şi-i dai bună ziua. Nu are pasiuni care să-i deranjeze pe cei din jur; e adevărat că are un cîine lup, dar acesta se repede să-i muşte numai pe necunoscuţi (şi ce vină are cîinele dacă-l cunoaşte numai pe stăpînul lui?).
        Vecinul meu are o înfăţişare plăcută, mergînd în permanenţă drept ca o lumînare, cu capul ridicat, puţin dat spre spate; poartă o mustaţă foarte drăguţă, cu vîrfurile uşor răsucite-n sus; răspîndeşte întotdeauna în jurul lui multă poftă de viaţă şi un puternic miros de lavandă. Într-un cuvînt, e un om foarte simpatic şi plăcut, cu toate acestea în mod paradoxal şi inexplicabil, mie nu-mi place şi numai cînd îl văd mă enervez.
        Într-o zi, l-am zărit pe fereastră (de la parter se vede tot) cum se apropie de blocul nostru pe alee, ajutînd-o insistent pe nevastă-mea la căratul unor sacoşe. Ajunseseră în holul blocului, în faţa uşii mele şi l-am văzut (prin vizor) cum se tot gudura în jurul soţiei. Am deschis uşa furios, dar vecinul mi s-a adresat mieros de cum a dat ochii cu mine:
        — Ce mai faci, dragă vecine? Că locuim sub acelaşi acoperiş şi n-avem vreme să schimbăm şi noi o vorbă în secolul ăsta al vitezei! Să ştii că are la alimentara un vin foarte bun, la trei sferturi, uite, din ăsta! Te rog să guşti!
        Şi vecinul a depus pe covor, în holul apartamentului meu, o sticlă de vin din plasa lui.
        — Mulţumesc, n-am nevoie! am zis sec şi distant.
        — Ei, hai, nu mai fi aşa înnegurat! Să ştii că ai dreptate, am un vin de casă mult mai bun! Dacă nu mă crezi, aşteaptă-mă puţin, mă-ntorc repede!
        Şi a dispărut pe scări spre apartamentul lui.
        Nevastă-mea mi-a spus că vecinul nostru este foarte drăguţ şi amabil, dar că noi nu-l cunoaştem deloc.
        — Nici nu vreau să-l cunosc, am zis eu indispus, dar soneria a ţîrîit prelung şi nevastă-mea a deschis. Era vecinul care avea în mînă o damigeană.
        — Se poate?!
        — Poftiţi, vă rog, l-a invitat nevastă-mea în sufragerie.
        — Doamnă, vă rog, aveţi nişte pahare? Dar unde-i soţul dumneavoastră?
        Nevastă-mea m-a adus cu forţa în sufragerie şi mi-a şoptit să mă port politicos şi civilizat.
        Am gustat vrînd-nevrînd din vinul adus de vecin şi-a trebuit să recunosc în sinea mea că era ceva foarte bun Am mai băut două pahare, sub privirile insistente ale nevesti-mii şi dispoziţia mi s-a schimbat. În definitiv, ce să am eu cu un vecin de-al meu, care vine la mine cu inima deschisă? În curînd, sporovăiam cu el de parcă am fi fost rude apropiate. Soţia adusese nişte gustări şi cafele, iar vecinul scosese la iveală un pachet de „Kent".
        Atmosfera devenise plăcută şi o zi obişnuită a fost transformată aproape într-o sărbătoare. Şi asta datorită simpaticului şi sociabilului meu vecin, în care descopeream un prieten de valoare.
        A plecat tîrziu de la noi şi, la despărţire, ne-am şi pupat.
        — Mîine vă invit la mine! Pa, noapte bună! Aoleu, era să uit, am o mică rugăminte, vecine! Zilele astea trebuie să vină cineva să ia nişte referinţe despre mine! Ştiţi, sînt propus să lucrez la un restaurant peste hotare, şi am nevoie...
        — Nici o grijă, am strigat eu, vom arăta ce om serios şi de caracter eşti!
        Şi-am rămas cu privirea înlăcrimată, urmărindu-l cum urcă scările spre apartamentul lui. Ce om drăguţ şi simpatic! Să dau referinţe să plece de lîngă noi o aşa bomboană de vecin? Ei, uite, asta nu se poate. Dacă m-ar fi rugat mai demult, cînd voiam să scap de el...

(Perpetuum comic ’85, pag. 166)

Un comentariu:

Persoane interesate