Controversă cu Birlic
Grigore Vasiliu-Birlic e supărat foc din cauza cronicii mele la spectacolul său Sclavul înnebunit de Gugliemo Giannini (tradus şi adaptat de V. Timuş). Am obiceiul — după ce public cîte o cronică — să trec pe la teatru ca să ascult părerile interpreţilor despre ce-am exprimat în gazetă. Un coleg, bătrîn cronicar, îmi explică răbdător că e o eroare şi că într-o zi or să mă bată. Eu însă o ţin pe-a mea.
Aşadar, ne aflăm în anul 1946, în biroul foarte mic al directorului Teatrului Colorado din strada G.G. Assan, în care Birlic, mînios, fulgeră, tuşeşte, strănută, mă potopeşte cu reproşuri. „De unde ai scos, drăguţă, că piesa e meschină? N-ai văzut ce omor de public e? N-ai observat cum se rîde? Cum se aplaudă?... Şi pe urmă: să mă faci pe mine de ocară, că nu ştiu textul... că trag cu urechea la sufleor? Da’ se poate?"
Prezint argumentele mele. Nu le ascultă. Pe măsură ce vorbeşte, se montează şi mai rău. Încerc să-l liniştesc, dar mai degrabă pun paie pe foc.
Sună telefonul. O convorbire agitată cu cineva, pe probleme financiare. Cînd isprăveşte, figura-i e calmă, zîmbitoare.
— Despre ce vorbeam, drăguţă?
— Despre rolul dumneavoastră.
— A, da... (dar tonul e schimbat). Ştii c-a trebuit să-l înlocuiesc în cîteva zile pe Talianu (bolnav) cu Niculescu-Buzău?
— Ştiu.
— Apoi vezi? Ţine seama... Pe urmă, îi spui vrasăzică Eugeniei Bădulescu ba că e bine, ba că nu e bine... Ori laudă pînă la capăt, ori înjură consecvent... Nu?
— Am zis că joacă sensibil şi adecvat în actul întîi, dar cu ostentaţie în celelalte.
— Ei, pe dracu’... Nu ţi-a plăcut nici Geta Tudorache, care e o fiinţă adorabilă... Apoi ce gust ai dumneata, drăguţă?
— În schimb, mi s-a părut foarte la locul lui George Mărutză, cred că e cel mai bun actor al trupei dumneavoastră.
Birlic surîde larg, angelic.
— Cel mai bun actor al trupei sînt eu, aşa să ştii... Iar Mărutză e şi el extraordinar — în anumite roluri.
— Dumneavoastră sînteţi genial, nu intraţi în discuţie.
— A! Aşa da... Dar eşti sincer, sau mă iei peste picior?
— Vă admir de cînd vă cunosc. Mi-aţi dat şi un autograf, la Iaşi, pe cînd aţi fost în turneu cu Jules Cazaban, în timpul războiului.
— Zău, bre? Nu mai spune! Şi-l păstrezi?
— Da, îl păstrez ca pe multe altele.
— Şi ce-ţi scriam eu acolo, ce-ţi scriam?
— „Tînărului spectator care pretinde că mă iubeşte, iubirea mea".
— Frumos.
Şi ne înseninăm cu totul. Îmi mărturiseşte că piesa nu-i prea place nici lui, dar n-a avut alta la îndemînă. „Crezi că eu n-aş vrea să joc o comedie de Caragiale sau de Molière? Dar uite şi dumneata la scena asta, la teatrul ăsta... Ştii în ce dificultăţi financiare mă zbat?
Îi dau dreptate.
— Ei, şi n-am nici actori... Băiatul ăla care nu te-a încîntat deloc... Cum era să-ţi placă? E regizor tehnic la mine. Dar ce era să fac? Pe cine să pun într-un rol de două vorbe?... La toamnă, va fi altfel, o să vezi... Vrasăzică, eşti moldovean, deh... Nu ştiam.
Vorbim despre Fălticeni. Artistul devine duios, sentimental. E întrerupt brusc de soţie, d-na Angela Mateescu, care deschide uşa foarte bărbăteşte şi întreabă autoritar: „Dragă, ai de gînd să mai vii azi la scenă, ori...?"
— Păi trebuia să-l scutur pe dumnealui, nu? De abia a făcut caş la gură şi mă şi critică. Pe mine, înţelegi?
— Eu, domnule, dacă mai umbli cu cronici de astea insidioase, să ştii că mă adresez ministerului...
Şi mă conduce, pe scări, şoptindu-mi:
— Dînşii, ai mei, trebuie să ştie că te-am pus la punct; nu te supăra, aşa e piesa...
Şi jos, la ieşire:
— Vrei să iei masa cu mine, la Capşa? Nu că să mă pun bine cu dumneata...
Sigur că vreau.
— Dă-mi mîine un telefon. Te deranjează dacă-l chemăm şi pe Jules?
Cu Cazaban am relaţii mai vechi, aş putea spune de amiciţie, astfel că...
Ne-am întîlnit peste o săptămînă. N-a fost un prînz, ci un spectacol singular, încîntător. Fiindcă, la un moment dat, s-a alăturat şi Iancovescu. Se afla singur în local, cînd am sosit noi.
Ei vorbeau, fredonau, jucau roluri, povesteau anecdote, şi eu stăteam ca un pui de găină, aiurit, siderat, uitînd şi „consommé"-ul răcit în ceaşcă.
„Clovnul" lui Ion Finteşteanu
Directorul tehnic al editurii „Continent", din strada Sărindar, unde sînt proaspăt redactor, îmi spune că după-amiezile să nu-mi fac de lucru prin cele trei birouri, fiindcă a intrat într-o „combinaţie" cu o trupă de artişti ce vor pregăti aici un spectacol. Aflu că actor principal şi regizor e Ion Finteşteanu. Fireşte, ca începător în ale criticii teatrale, nu-mi pot reţine curiozitatea. Astfel că mă şi prezint cuviincios artistului şi-l rog să-mi îngăduie a asista la repetiţii. Sînt întîmpinat cu refuz: „Acuma, la început, nu. Mai tîrziu, poate."
După vreo două săptămîni, îmi reînnoiesc cererea. Sînt admis. Cu condiţia să nu vorbesc, să nu mă amestec, să nu deranjez.
Evident.
Finteşteanu explică meticulos colegilor, cu răbdare, arată, apoi le prezintă rolul său. Piesa se numeşte Clovnul de Serk Roggers. Şi e chiar biografia unui celebru artist de circ. Actorul nostru mărturiseşte că s-a întîlnit de cîteva ori cu un clovn autentic şi pe urmă l-a urmărit în arenă. „Dar eu voi face trucuri noi".
Şi, într-adevăr, ne uimeşte cu o jonglerie perfectă, cu o prestidigitaţie surprinzătoare — însoţind-o cu cîte un voios „Hoplá!" apoi cu un număr muzical: execută o arie dintr-o perie de haine, în care e ascunsă o muzicuţă.
— Aveţi o nouă meserie, maestre! — spune careva din trupă. „Da, e bună la nevoie" — surîde Finteşteanu.
Premiera — întîrziată, fiindcă nu se găsea o sală de închiriat — are succes.
Scriu chiar eu cronica în revista „Rampa" şi, ca şi alţii, laud performanţa clovnescă a protagonistului.
Finteşteanu e însă vag nemulţumit. Îmi spune că i-au făcut plăcere aprecierile la adresa priceperii sale de a interpreta un clovn autentic pe scenă: dar el a dorit să prezinte un caracter. „Din unele cronici — zice — chiar şi din a dumitale, desigur, binevoitoare, ar putea reieşi că m-am produs la Circ, nu pe o scenă de teatru".
Are dreptate.
Tur prin culise
Fac un tur de gazetar pe la repetiţiile teatrelor din capitală. La Teatrul Comedia, din pasajul Comedia, monumentul cu şapcă aurită pe care scrie „portar" e dimensionat chiar pe spaţiul uşii de intrare şi nu pare să recepţioneze salutul meu. „N-ai ce căuta aici — îmi spune, baritonal — de abia se citeşte piesa pe scenă. Şi cortina e lăsată." Îl rog să mă anunţe directorului, Sică Alexandrescu. O porneşte cu paşi mari. Intru după el.
Pe scena luminată puternic, împrejurul unei mese lungi, interpreţii îşi citesc rolurile sub supravegherea directorului de scenă. Rămîn nehotărît lîngă un schelet de decor; vocea regizorului sună înalt: „Ce ai de gînd?"
— V-aş ruga să-mi permiteţi, dacă se poate...
— Nu, dragă, asta e o replică — surîde Sică Alexandrescu. Actorii rîd. Îmi întinde mîna: „Dacă vrei să asişti la lectură, ia loc şi ascultă".
Viraj periculos de J.B. Priestley.
Mihai Popescu se ridică şi se preumblă de cîte ori îi vine rîndul la replică. Vasile Lăzărescu bate în masă, cu arătătorul, ritmul rostirii. Beligan întoarce, furiş, spre mine, nasu-i atît de personal şi-mi şopteşte: „Să vezi cînd oi intra eu... Atuncea să te ţii!"
Alături, la teatrul Nostru, se repetă, pe scenă, actul I din comedia Maldăre de bani de Ewans şi Valentine, în prelucrarea Margaretei Miller Verghy.
În mijlocul sălii întunecate, în picioare, Marietta Sadova. În scenă, Bimbo Mărculescu şi Virginica Popescu joacă alert două personaje care-şi împart poliţe cu nişte creditori invizibili. Ion Vova, valetul, serveşte cafeaua:
— Domnul Chesterman doreşte să vă vadă, domnule! — spune, stilat.
— Să intre — îi ordonă, jovial, Bimbo.
— Poftiţi, domnule! — şi Vova se apleacă ceremonios spre uşa de intrare; dar nu intră nimeni. Cu palmele suprapuse, ca un scamator, tînărul interpret îndearcă să plăsmuiască ad-hoc personajul absent.
— Unde e domnul Chesterman? — strigă, iritată, regizoarea.
— Lipseşte de la repetiţie...
— De ce?
Nu ştie nimeni.
Se sare la alt tablou.
Sar şi eu într-un tramvai şi mă duc în Piaţa Amzei, la Studioul Teatrului Naţional.
Aici, portarul soarbe dintr-un ceaunel o ciorbă aburindă. Mă scuz că-l întrerup, dar o fac oricum de pomană, fiindcă la Studio nu se repetă nimic.
Îmi exprim neîncrederea în informaţie.
— Să citim lista — zice.
Şi-şi pune ochelarii pe nas:
— „Marţi: Insula Păcii, aici. Joi: Domnişoara, la Modern. După amiază, aici: Instalaţii de calorifer...
— Asta de cine e? Că n-o cunosc.
— A, pardon, nu e piesă, e regulamentul de funcţionare a încălzitului.
— Şi, deci, azi, în cele patru săli ale Naţionalului, nu se lucrează nimic?
— Ba da. la Sf. Sava: Femeia îndărătnică de Shakespeare.
Mă duc la Sf. Sava. Rubicond, volubil şi prietenos, Fernando de Cruciatti mă primeşte cu efuziune şi cordialitate, şi cu un limbaj înflorit de italienisme:
— Veniţi, veniţi, in la salla, sedeţi cît voi vreaţi, no mi deranjaţi absoluto deloc.
Se repetă actul patru. Urcat pe practicabile, Niki Atanasiu mînuieşte straşnic biciul lui Petrucchio deasupra servitorilor, în timp ce Elvira Godeanu, Catarina, stă speriată într-un colţ. N. Meicu şi George Franga tremură şi ei de spaima stăpînului. Figuranţi tineri se rotesc elegant în jurul eroilor. Niki e în vervă şi are haz. Intră atît de decis în rol, încît strecoară, printre replici, şi cîte o înjurătură autohtonă, spusă cît se poate de fieros.
— Sinceramente bene — strigă regizorul din sală, şi se urcă sprinten pe scenă.
— Poftim? — se miră Niky.
— Zece, caro Niky, nota zece a la vostra interpretaţione... Ma, rapido, dai capo...
Şi biciul şuieră, iar, prin aer:
— Unde sînteţi, ticăloşilor, cînd vă cheamă stăpînul vostru?
Şi figuranţii tineri năvălesc, speriaţi, din toate colţurile scenei...
Pe terasa Cercului Militar, la „Victoria" e în lucru Pygmalion de Shaw cu George Vraca şi V. Maximilian. Regizorul mă lasă să aştept în hol vreo jumătate de oră. Vine, în sfîrşit, aferat, mă pofteşte într-o cămăruţă şi-mi dă, gentil, detalii asupra viziunii sale scenice, în timp ce un fel de secretară notează tot ce spune. Întreb dacă pot asista la repetiţii; răspunde afirmativ, însa mă roagă să intru cît mai discret şi să rămîn în fundul sălii „ca să nu rănim susceptibilităţile artiştilor".
Fac întocmai.
Dar artiştii au un fler particular:
— Cine a fost? — întreabă, cu o nuanţă de reproş, diva.
— Să mă iertaţi, un jurnalist — se scuză regizorul.
— Ştii bine că am rugat să nu fie primiţi aceşti oameni la repetiţie.
— A, nu, l-am expediat repede... Să vă spun ce m-a întrebat — povesteşte regizorul, amuzat. M-a întrebat: „Ce repetaţi?" „Pygmalion." „De cine?" „Bineînţeles că de Bernard Shaw. După o legendă antică." „Aşa. Şi legenda de cine e?" Actorii rîd cu poftă. Rîde şi sufleorul, în hohote. Doamnei îi trece supărarea.
— Cine era jurnalistul — se interesează — cine era?
— Nu, nu pot spune cine era... refuză regizorul, condescendent.
O figură cu fălcile căzute, care croşetează vivace, la arlechin, aminteşte, cu glas piţigăiat:
— Portarul a zis că-i de la „Rampa"... Ca să vedeţi cine ne critică pe noi azi...
Ies supărat din umbra sălii:
— De dumneata în nici un caz nu va fi vorba vreodată în revistă — zic...
Şi mă prezint, tare:
— Eu am fost ignorantul, domnilor şi doamnelor, bineînţeles în ediţia regizorului... Vă salut!
— Vai de mine, Valentine, te rog întoarce-te! — strigă, vădit jenată, doamna în chestiune.
— Domnule Silvestru, dar te rog, pofteşte lîngă noi! îşi modulează şi Vraca admirabila-i voce.
...Voi reveni. Însă mai tîrziu. Acum, vexat, plec.
După spectacol, cu Marcel Anghelescu
Marcel Anghelescu — asistat de Nicolae Kiriţescu, care a tradus Coloniale şi delicatese de Maurice Ordonneau şi Octave Vallabrèque — mă asigură că reprezentaţia cu această piesă va fi de „comedie tordantă". Ne aflăm în sala, goală, a Teatrului Ateneu, unde directorul trupei a convocat cîţiva ziarişti, ca să le vorbească despre activitatea de pe această scenă — nu prea agreată, după cît se pare, de public. Dintre ziariştii anului 1946, sîntem eu, Alexandru Pană, un flăcău de la „Fapta", apoi S. Massler, careva de la „România Liberă"; vreo cinci-şase.
Ni se prezintă lista distribuţiei, care e remarcabilă: Ştefan Ciubotăraşu, Fifi Harand, Silvia Fulda, Dem. Psatta, Niky Rădulescu. Direcţia de scenă, V. Maximilian (care îmi spune la ureche „N-o să-ţi placă, îmi pare rău...").
Premiera e, într-adevăr, foarte pauperă; Marcel Anghelescu face tot ce poate ca să creioneze un băcan ce se dă drept avocat celebru, dar ţesătura piesei e firavă şi rărită.
Îmi trimite vorbă prin şeful de sală: dacă nu mă supăr, să mai rămîn puţin.
Vine, după ce iese lumea. E cam întristat. Nu s-a prea aplaudat. E cu fardul pe faţă.
— Spune-mi sincer...
— Nene Marcele, tovarăşe Anghelescu, dumneata, care eşti un artist de Naţional, de ce era nevoie să...
— Bun. Înţeleg. Nu ţi-a plăcut piesa, nu ţi-a plăcut. Gata. Dar mie, personal, ce-ai să-mi reproşezi?
Vorbim pe scurt despre rol, despre caracterul demodat al regiei etc.
— Tare n-aş vrea să te cred — zice. Dar mă tem că în unele privinţi...
— Tare n-aş vrea să am dreptate, dar nu văd publicul dînd buluc la acest spectacol.
— Ei, cu publicul e altceva. O să vezi. Să mai vorbim peste o lună.
Peste o lună, părăsise teatrul „Ateneu" şi juca, strălucit, în altă parte.
La pescuit cu Jules Cazaban
Jules Cazaban, bine dispus, relaxat, pleacă în fiecare dimineaţă la pescuit. Seara ne plimbăm prin Tuşnad, — unde sîntem în vacanţă — luăm masa împreună, discutăm îndelung. Îl preţuiesc mult pe acest artist autentic. Un om adevărat, plin de duh, excepţional povestitor.
— Hai cu mine — îmi propune, să te învăţ să pescuieşti. N-ai idee ce reconfortant e.
Nu vreau să pescuiesc, dar sînt gata să-l însoţesc. Îmi atrage atenţia însă că „acolo nu vorbim. Tăcem."
Iar ce prindem, vom pune, la prînz, în tigaie.
Se aşază pe un scăunel pliant, desface metodic uneltele, examinează agitaţia lîncedă a rîmelor în cutiuţa de conserve, face să zbîrnîie ceva despre care aflu că se cheamă „mulinetă" şi că e de origine „olandeză". În sfîrşit, aruncă undiţa şi tăcem.
După un ceas, timp în care se pare că au fost mai multe zmucituri lipsite de rezultat, se hotărăşte să schimbăm locul.
— Să te învăţ: cînd nu merge, cam vreo oră, într-un loc, îl schimbi.
Locul cel nou se dovedeşte şi el neprielnic.
Ne mutăm mai la vale.
Aici nu mai tăcem. Drăcuim peştii şi mamele lor, schimbăm rîmele, manevrăm altminteri aparatura, aşezăm scăunelul spre nord-est deoarece „toate astea îşi au chichirezul lor, să ştii, şi se învaţă greu, cu timpul." Dar de prins, nu se prinde nimic.
Pe la 12, cum soarele arde şi simţim că se apropie ora mesei, decidem că, azi, locuitorii apelor „au ceva", „i-a tulburat ceva", „stau la adînc" etc. Şi plecăm.
La masă, Irina Nădejde, soţia actorului, face ironii blînde pe seama infructuosului demers piscicol.
Cazaban nu răspunde imediat. Pe urmă, după ciorbă, aruncă într-o doară:
— Dragă prietene am uitat să-ţi mai spun ceva esenţial: să nu te duci niciodată la pescuit însoţit de critici. Eşecul e garantat.
Ion Iancovescu, glumind
Cu Iancovescu poţi sta ceasuri întregi, fără să-ţi dai seama cînd trece timpul. E o încîntare.
Vorbim despre Henric al IV-lea de Pirandello, pe care-l pregăteşte, acum, la Teatrul Modern. Personajul e nebun? Se preface? Cum se preface? Înnebuneşte de-a binelea? Se sinucide civil, alegînd claustrarea?
Se întreabă singur, îşi răspunde singur; eu şi cu amicul Bibiţă Panaitescu îl ascultăm fermecaţi şi-l întrerupem rar.
Se comandă „capuţineri". O băutură care nu-mi place, dar o consum din respect pentru artist, căruia văd că i se pare gustoasă.
— De ce te strîmbi? — mă întreabă. E dezagreabilă?
— Cam...
— Cafea, lapte, puţin rom... Bea-o, că tot voi o plătiţi.
Ne amuzăm.
— Am cîştigat un pariu frumos cu un capuţiner — zice Iancovescu. Cunoaşteţi chestia? E celebră.
N-o cunoaştem.
— Era înainte de război. La „Capşa" se aflau totdeauna pe la mese şi ageamii dornici să-i vadă şi să-i audă pe scriitori, pe artişti.
Mă aşez la una din aceste mese, cu trei fălcoşi. „Salut", Salut. „Bine-ai poposit printre noi". Bine v-am întîlnit. Hă-hă şi hă-hă. Zice unul: „Ce iei, domnu’ Puiu?" Nu iau nimic, că n-am decît un sfanţ. „Foarte rău — zice ăla — că umbli fără bani la dumneata." Şi se hlizesc toţi, tare bucuroşi. Dar pot procura — zic. „Ei cum?" Uşor. Prin pariuri. Uite, par exemplu, pun pariu cu dumneata că-ţi beau capuţinerul pe care-l ai în faţă — că acum ţi l-a adus, proaspăt — fără să observi. „Ei, cum?" Foarte bine. Secretul meu. Ţii pariul? „Ţiu — zice. Pe cît?" Fiindcă merg totdeauna la sigur cu scamatoria asta, nu vreau să te ruinez. Pe un leu. „Bine" — acceptă tipul. Şi pune leul pe masă. Pun şi eu. Se strîng şi alţii să vadă bazaconia. Îi iau cana din faţă şi-o beau tacticos, în tăcerea generală. „A, stai — strigă — te-am văzut." Accept, plouat: Da, azi nu mi-a reuşit, nu ştiu ce am. Am pierdut. Leul e-al dumitale. Un capuţiner costa de zece ori pe-atît. A fost de haz. Nu?
Chiar.
Apoi Iancovescu oftează: „Ehe, dacă aş putea face şi cu spectacolul ăsta al meu vreo scamatorie! Tare mă mai chinuieşte..."
Toma
La galerie, la Naţional, sala Sf. Sava, la un spectacol cît se poate de întunecos şi plictisitor. Puţinii spectatori pleacă rînd pe rînd. Sus, rămînem doar vreo cîţiva nevîrstnici. Se fac ironii din ce în ce mai zgomotoase.
Cel de lîngă mine, un tînăr costeliv, cu părul creţ şi faţa lungă, cu cămaşa descheiată pînă la brîu, bombăne mereu: „Ce tîmpenie, dom’le", adresîndu-mi-se ca şi cum ne-am şti de cînd lumea. Face observaţii foarte hazoase, spre bucuria celor din preajmă. Pun, desigur, şi eu cîte ceva în cîrca artiştilor, pînă ce unul din ei iese la rampă să-şi spună lunga-i tiradă, care începe cu „Eu sînt..." şi se încheie cu ce zice autorul că ar fi acel personaj.
În liniştea de-o clipă a sălii, la sfîrşitul tiradei răsună vocea plină a colegului meu de galerie:
— Jură-te, mă!
Ilaritate. Sîsîituri. Jenă vădită pe scenă; dar reprezentaţia continuă.
— Eu nu mai suport — zice, tot tare, tînărul cu părul creţ. Mergem?
Şi ieşim, împreună, luînd-o, veseli, pe strada General Berthelot.
La un moment dat îşi aminteşte că nu ne ştim, şi-mi întinde mîna:
— Pe mine mă cheamă Caragiu...
— Încîntat, domnule Caragiu.
— Dar zi-mi Toma... Eşti la Litere?... Eu sînt la Conservator. Să fim prieteni.
...Şi am fost; 30 de ani.
(Perpetuum comic ’85, pag. 180)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu