— Intră!
Nu se mişcă nimic.
— Intră, n-ai auzit?
Pe uşă intră Veta:
— Ai spus ceva, bade Ioane?
— Bineînţeles! Vezi că a bătut cineva la uşă.
— N-a bătut nimeni, doar stau în anticameră. O fi vîntul ăsta iute de primăvară...
— Bine, Veto, e-n ordine. Dar să fii atentă: azi o să vină cineva de la judeţ. Am aflat că a şi plecat din Timişoara.
— Am înţeles, bade Ioane.
— Să-l laşi puţin să aştepte. Intră în vorbă cu el şi află ce vrea.
— Aşa am să fac... Vai de mine, cred că a şi sosit!
— Să aştepte! se încruntă primarul.
— Dar a şi intrat în anticameră. Cred că a auzit tot ce-am vorbit!
O voce gravă răsună din pragul biroului:
— Frumoase lucruri se aud pe-aici, tovarăşe...
— Ion, badea Ion, cum îmi spun consătenii, se prezentă primarul. Luaţi loc, vă rog. Ştiţi, în comună, eu trebuie să le fac pe toate. Şi-ncă operativ!
— Te cred, bade Ioane. Eu sînt de la ziar şi aş vrea să scriu ceva despre activitatea de înfrumuseţare din comuna Zorile.
— De la ziar? Credeam că de la judeţ...
— De la ziarul judeţean. Am citit raportul de activitate pe care ni l-ai trimis şi mi-am zis că despre comuna asta trebuie să scriu, neapărat.
— Prea bine, scrie, dragul meu! îl îmbie badea Ion. Dar de ce ai venit la mine? Du-te prin comună şi vezi. La noi, totul merge cum scrie la carte.
Ziaristul nu avea de gînd să plece. Privea lung prin geamul larg al ferestrei:
— Hai s-o luăm mai pe-ndelete. Ce-i cu grămada aceea, enormă, din faţa căminului cultural? Cărămizile se degradează dacă stau acolo...
— Da’ de unde! De cărămizi e nevoie chiar dacă a trecut o jumătate de an de la reparaţia căminului.
— Venind încoace, am văzut o mulţime de săteni aruncînd gunoaiele în mijlocul uliţei.
— Cu ce altceva s-ar putea astupa gropile? zîmbi primarul.
— Dar pomii de pe şoseaua principală de ce nu sînt văruiţi?
— I-am lăsat aşa, ca să nu-i vadă automobiliştii. Cu circulaţia asta nebună...
— Şi cu cocioaba de colo ce-i?
— Cocioabă?! Ce cocioabă? Ăsta-i magazinul nostru!
— Exact. Trebuia să-mi dau seama, fiindcă scrie pe uşă „Închis pentru inventar".
— Pentru noi, ordinea e literă de lege. De aceea, de trei ori pe an, închidem magazinul pentru reparaţii. Peste o săptămînă începem lucrările.
— Dar ce s-a întîmplat cu pavajul de pe uliţa mare? Oamenii spun că acum un an au fost obligaţi să scoată pietrele, iar de-atunci aşteaptă şi tot aşteaptă materialele...
— Asta numai Gheorghe al lui Stan v-a spus-o. Las’ că-i arăt eu lui! Nu l-am văzut niciodată mulţumit. Ce, pot să le fac pe toate deodată? Scamator nu sînt!
Ziaristul tăcu cîteva clipe, apoi zise:
— Totuşi, bade Ioane, ce anume s-a schimbat în comună?
— Ce s-a schimbat? Aţi văzut, de pildă, popicăria?
— Cum să n-o văd? Parcă a supravieţuit unui război atomic!
— Dar că am cumpărat trei bile noi, n-aţi văzut? Dar pomii din curtea primăriei nu sînt tăiaţi şi curăţaţi? Biroul meu nu este zugrăvit de curînd? Pentru balta de lîngă comună am adus personal o sută de peştişori de la Timişoara. Astea nu-s realizări?
— Sînt, zise ziaristul, dar cam puţine pentru o comună cu trei mii de suflete.
— Întocmai, se grăbi să confirme primarul, asta le-o spun şi eu mereu. Dar crezi că mă ascultă cineva? Aşa-s oamenii. Mai e mult de muncit cu ei pînă cînd vor gîndi ca mine. Ştii... legătura permanentă cu masele... scrie şi în ziar, negru pe alb. Studiez problema de cîteva zile şi-mi dau seama că omul, cît trăieşte, trebuie să înveţe mereu!
În româneşte de Erwin Lessl
(Perpetuum comic ’82, pag. 27)
