Mi s-a spart o ţeavă la un canal. Gaura nu-i de proporţii, abia lăcrimează, dar eu ştiu valoarea fiecărei picături de apă. Sînt om cultivat, nu trebuie să las lucrurile aşa. Peste o zi, două mă pot trezi cu o spărtură de proporţii, care poate dăuna mult mai mult, creînd pagube incalculabile. Aşadar, las toate treburile deoparte şi dau telefon. Reţinusem eu un număr notat la administraţia de locatari, iar acum mă felicitam că nu trecusem nepăsător pe lîngă telefonul acela. Formez, sun, mi se răspunde. Zic „bună ziua", ce poftesc: pe cineva care, contra cost, să-mi lipească o ţeavă. „Dacă-i în curte, e simplu", mi se răspunde. N-apuc să mă bucur că vine şi urmarea: „E simplu, pentru că vă închidem numai dumneavoastră apa. Nu vor suferi şi vecinii". „Păi, de ce să-mi închideţi apa?" sar eu. „Păi, n-aţi zis că aveţi pierderi de apă? Că vă curge o ţeavă? Spuneţi-mi adresa!" Atunci am avut marea inspiraţie de a nu-mi da adresa cea adevărată, trimiţîndu-i să închidă apa de la baia comunală. Cer acum scuzele de rigoare pentru gest, dar altfel nu mă puteam salva. Aşa am învăţat eu că acel telefon trebuie uitat şi învăţate altele...
Am sunat la informaţii şi am cerut toate numerele posibile în legătură cu problema care mă interesa. Şi am început să sun. De la întreprinderea de resort mi s-a explicat că problema ţine de sector. „De care?" am devenit eu curios. „Probabil, că de sectorul 5", m-a lămurit persoana. Bun aşa, mi-am zis. Şi sun la sectorul 5. Un bărbat supărat m-a repezit scurt, motivînd ca n-are oameni pentru aşa ceva. Şi nici nu eram în sectorul lui. M-am scuzat şi am luat sectoarele la rînd, în ordine, de la nr.1. Nr.1 avea oameni, dar mi-a cerut mie ţeavă. „Păi, de ce să am ţeavă? E vorba doar de-o lipitură." „Crezi dumneata că-i vorba doar de atît. Eşti în branşă?” „Nu, i-am replicat, sînt profesor de geografie." „Păi, vezi? Măcar de chimie să fi fost, mai puteam discuta." Şi mi-a închis telefonul. La nr.2 am dat chiar de şef. M-a întrebat de stradă, i-am zis-o. „Numărul ăsta vine către barieră ori către spital?" „Către spital... unde-o să ajung eu, dacă..." „Aha, dar nu e şi un număr 15 către barieră?" „Poate, nu ştiu, că strada e lungă." „Atunci o fi 515 ori 1015, nu? Că sectorul nostru figurează de la nr. 500 în sus. În jos e sectorul 3. Sună-i pe ei! Sînt gard în gard cu noi." Îi sun, dar — deşi gard în gard cu nr.2 — cei de la nr.3 nu aveau în grijă şi strada mea. Insist, dar tipul de acolo, prost dispus, replică urît la adresa colegilor săi de la nr.2, trimiţîndu-i nici către barieră, nici către spital, ci în cu totul altă parte... Sar la nr.4 deja îngrijorat de greutatea problemei. Acolo dau de-o tinerică sfioasă, care nu ştia nimic. Nici măcar cum o cheamă. „Reveniţi, ca să vorbiţi cu şefu’" atît a ştiut a-mi spune. Cum la nr.5 sunasem, veni la rînd nr.6. Mă decid să fiu din ce în ce mai politicos, aşa că ofer avansuri: „Şi chiar de nu aveţi dumneavoastră casa în sector nu puteţi dispune ca un băieţaş să tragă el o fuguliţă pînă la ţeava asta a mea ca s-o lipească? Fiindcă eu în copilărie am văzut cum se face. Trebuie doar cositor, apă tare, benzină şi ceva bunăvoinţă." „Bunăvoinţă avem, însă apă tare, nu. Nici o picătură. Faceţi dumneavoastră rost. Şi ne mai sunaţi..." De unde să fac eu rost de apă tare? Aşa că sun mai departe. Nr.7 era ultimul sector. Însă acolo nu răspundea nimeni. Dau iar telefon la întreprindere şi-ntreb de ce nu răspunde sectorul nr.7. „Pentru că l-am desfiinţat, mi se răspunde. Din lipsă de solicitări..." Deci, asta era...
Aşadar, nu-mi mai rămîne decît să caut apă tare. Caut, găsesc, sun din nou la nr.6, mi se promite un meşter. Fixăm o oră, el vine peste alte trei, dar vine. Ne dăm bineţe, îi arăt ţeava, el se uită într-acolo cu destulă greaţă, apoi prinde să se scarpine. În cap, la ceafă, pe frunte, de credeam că are vreo boala de piele. În sfîrşit, se hotărăşte, ia o cazma începe să sape. „Dar ce faci, bade?" sar eu. „Trebuie să vedem cum arată ţeava", îmi zice. „Păi, cum să arate? Ca orice ţeavă. Ce, mata n-ai mai văzut o ţeavă, de vrei să-ţi omori curiozitatea taman în curtea mea?" „Ştiu eu cum arată o ţeavă în general, dar nu cunosc dacă şi asta, a dumitale, e în regulă. Aşa că..." După zece minute obosise, pretextînd şi vîrsta. Plus o boală de inimă, care nu-i dădea voie să facă efort, aşa că în continuare am săpat eu. Pînă am dezgolit toată ţeava îngropată vreun metru şi ceva în pămînt. Între timp meşterul se odihnise, aşa că a putut să-şi dea cu presupusul privind ţeava, goală acum pe de-a-ntregul. „Da, ţeava arată bine, a decis. Vezi că n-am făcut rău uitîndu-ne puţin la ea? Iar acum să trecem la treabă. Să vedem despre ce-i vorba." „Despre o lipitură, îi explic eu. Uite aici, la îmbinarea asta. Picură..." „Văd şi eu că picură. Dar asta înseamnă că trebuie s-o lipim." „Exact". „Eu lampă am, apă tare zici că ai dumneata, dar benzină nu ni se dă." „Am şi benzină. Poftim, e gata pregătită." „Ştiam eu, toată lumea are maşină azi. S-au ajuns cu toţii..."
Apoi a făcut lipitura. A durat cinci minute. După aceea şi-a strîns uneltele, a luat lampa, ce mai rămăsese din sticla de benzină — „Că tot nu vă mai trebuie!" — a strîns şi ţipirigul — „Ce să faceţi dumneavoastră cu aşa ceva?" — şi m-a întrebat: „Facem deviz ori?..." Eu am optat pentru deviz. „Atunci o să vă cam coste, fiindcă aici au fost lucrări serioase. Iar groapa ridică cel mai mult..." „Păi, pe asta am săpat-o eu." „Poate, dar eu aşa ceva nu pot trece în deviz; de vreme ce eu m-am prezentat să realizez lucrarea, se cheamă că eu am făcut şi groapa. Logic, nu? Deci, vă întreb pentru ultima oară: facem deviz ori?..."
După plecarea lui am astupat groapa, am bătut bine pămîntul şi mi-am zis că am scăpat totuşi destul de ieftin. În fond, putea să mă pună să dezgolesc ţeava pînă ajungeam la conducta principală. Ori pînă dădeam de vreo pînză freatică. Sau să mă oblige să sap pînă dau de petrol, pe care să-l rafinez pentru a-i procura benzina necesară. Ori să amenajez o instalaţie chimică pentru obţinerea ţipirigului. Categoric, meşterul a fost foarte omenos. O să-l recomand cu multă căldură tuturor duşmanilor mei. Şi eu am mulţi duşmani. Iar gîndul ăsta m-a înveselit cumva. Dar dacă nu-mi ajung duşmanii? N-aveţi un duşman în plus?
(Perpetuum comic ’89, pag. 43)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu