Frichinel dă la pedale

        Pe la opt şi-un pic, Voicu Dănuţ a fost culcat cu forţa de mama sa, bineînţeles, ajutată energic de sora mai mare. Cu ochii umezi, strivit de o plapumă nedrept de groasă, Dănuţ, la cei opt ani ai săi, se gîndeşte cu destulă maturitate la nedreptăţile ce i se fac zilnic, la regimul de teroare pe care i-l impune sora în absenţa mamei, la toate pedepsele primite degeaba ori pentru prea puţin lucru, în timp ce colegii şi vecinii de bloc o boieresc...
        Această seară este foarte potrivită pentru a-şi aduce aminte de cea mai tare bătaie pe care a mîncat-o de la soră-sa, de Anul Nou, cînd, privind şi el emoţionat pomul de iarnă, un glob uriaş s-a desprins şi a căzut de la sine. A fost bănuit de o încercare de furt de dulciuri, încolţit în baie cu pantalonaşii deja daţi jos şi lovit sălbatic cu o riglă de lemn, de vreo cincizeci de centimetri, ciobită de atîta întrebuinţare. Ah, rigla aceea, cît de ascultător cîrmeşte înapoi tricicleta în parc, atunci cînd surioara i-o arată, ridicînd-o şi agitînd-o cam în dreptul urechii, ca pe un aparat de emisie-recepţie. Dar pentru a scăpa şi de acest minim efort al acţionării riglei, pentru a nu se mai deranja din lectură, mintea infernală a surorii denaturate a găsit o metodă hiper-eficientă: i-a legat picioruşele de pedale şi i-a dat drumul să se plimbe pe o porţiune de alee aflată între două scări abrupte de ciment. Dănuţ nu are de ales: dă la pedale pînă la epuizare pe aceeaşi bucată de asfalt, du-te, vino, du-te, vino, iar gînduri de sinucidere îi trec prin minte... Numai că se abţine de la supremul gest, de dragul unei răzbunări totale, al unei pedepse corporale exemplare pe care el, Dănuţ, i-o va administra căţelei cînd va fi mare. Doar acest ideal îl face să strîngă din dinţi, să rabde, să înveţe pentru nota zece şi premiul întîi. Dănuţ se întoarce pe-o parte, împinge puţin plapuma sufocantă, dar se potoleşte brusc şi susură ca şi cum ar dormi, căci uşa camerei se deschide. Întunericul e tăiat de un şuvoi de lumină, apoi şi de silueta musculoasă a surioarei, care se apleacă asupra lui şi îl întreabă: „Dormi?... Fir-ai al dracului, dormi?", apoi îl pupă pe obraz, nu de altceva, dar în cameră intrase şi mama, care îl sărută şi ea, neuitînd să-i tragă pînă peste urechi plapuma duşmănoasă. Rămas singur, Dănuţ analizează mirosurile rămase după vizită şi conchide: au musafiri! Căci, dacă nu se cinsteşte cu un păhăruţ peste zi, sora nu îndrăzneşte să bea în prezenţa mamei dacă nu le vine cineva în vizită. Dănuţ se gîndeşte la tînărul cu mustaţă şi ochelari care miroase frumos a tutun şi-i aduce cîte o carte, uneori, cînd se abate după prînz pe la domnişoara soră-sa, care se face numai lapte şi miere în prezenţa drăguţului, toarnă lichior în pahare, şi chiar îi oferă şi lui o cacao. În culmea fericirii, el se simte mai liber, descătuşat de griji şi complexe, înfiripă discuţii instructive cu mustăciosul, care îl tratează omeneşte, nici nu se jenează să folosească expresii mai colorate pe care Dănuţ le-ar caligrafia în jurnalul său, dacă ar avea unul, ca atîţia eroi-copii din literatură. Starea de optimism culminează cu ingurgitarea conţinutului dulceag şi frumos mirositor al ceştii, după care, invariabil, frăţiorului i se face somn. Este apoi culcat cu tandreţe de surioară. Însă de cînd a auzit o dată, cînd s-a cufundat în somn mai tîrziu ca de obicei, cheia rotindu-se pe dinafară în broasca uşii camerei sale, şi-a dat seama că e lucrat. În ce scopuri, bănuia... prima revoltă a avut loc cînd în locul mustăciosului a venit unul cu părul creţ. N-a vrut cu nici un preţ să bea poţiunea pregătită de vrăjitoare. În cele din urmă a fost silit şi încuiat fără menajamente în camera lui. Bineînţeles, cu prima ocazie i-a mărturisit mamei întîmplarea, insistînd mai ales asupra prezenţei creţului în locul mustăciosului. Mama a dat din cap şi, cu prima ocazie, i-a spus chestia fiicei abia intrate pe uşă. Cînd a început cu: „Am auzit că...", o privire cruntă, prevestitoare de rele, s-a abătut asupra lui. Apoi a fost trimis la joacă. De a doua zi a început o prigoană mai ceva ca înainte: controale inopinante între douăşpe şi două, însoţite de bătăile de rigoare, inspecţia chiloţeilor, spălatul pe picioare la diverse ore, îmbrăcatul în cele mai incomode haine cînd mergeau la plimbarea cotidiană prin parc, interzicerea orcăror lecturi necuprinse în programă, şi cîte şi mai cîte. El a răbdat bărbăteşte totul, fără a neglija lupta de gherilă, sabotînd din toate puterile vizitele admiratorului creţ, mergînd pînă la vărsatul ceştii. Dacă era cumva trimis la joacă, nu pierdea prilejul de a suna periodic la uşă, luînd-o apoi la fugă, de a trimite cu praştia inofensive guguloaie de pămînt în geamul de la sufragerie. Cînd mustăciosul a reapărut, în cele din urmă, a interpretat asta drept o izbîndă personală şi a băut cana de cacao pînă la fund, fără să crîcnească, apoi a mers singur, ostentativ, la culcare.

        Deci, încă de la această vîrstă, viaţa este o luptă pentru Dănuţ. Nu pentru a dobîndi cine ştie ce drepturi, ci pur şi simplu dreptul de a-şi folosi drepturile, pentru libertatea gîndului, pentru a-şi recuceri vîrsta copilăriei, pierdute într-un şir neîntrerupt de privaţiuni. De ce să pătimească pentru nişte fapte nevinovate care o calcă pe nervi pe o soră cu mult mai mare, obligată să-l păzească şi să-i facă educaţie? Dacă s-ar înţelege omeneşte cu el, ar avea numai de cîştigat. Complicitatea frăţiorului mai mic i-ar asigura o securitate absolută în faţa mamei, care ar putea fi uşor dusă prin minciuni de bun acord. Şi atunci să vezi lichioruri, ţigări, mustacioşi, creţi, distracţii felurite şi interzise de legile matriarhatului puritan care guvernează în familie. Înainte de a adormi, Dănuţ visează la un astfel de pact care să-i aducă independenţa. Zîmbeşte, dar imediat devine serios. Îi revine în minte, într-o străfulgerare, întîmplarea cu globul căzut din pomul de iarnă, apoi chipul descompus de furie al soră-sii, întrebîndu-l: „Ce-ai făcut, Frichinel (cît urăşte Dănuţ acest apelativ!), iar ai chef de ciocolată cu pumni în gură?" Imaginea se focalizează din nou asupra globului, asupra momentului desprinderii, înainte de care el s-a întrebat, inconştient, dorindu-şi asta, nu ştie de ce, cu ardoare, că ce-ar fi dacă ar cădea. Altădată, aflat în raza de acţiune a riglei înălţate, s-a gîndit că ar fi frumos ca, înainte de a poposi pe spinarea lui, ascuţişul să întîlnească unul din globurile lustrei. Acum, descompunînd imaginea, vede cum rigla îşi modifică milimetric traiectoria, pulverizează rotundul de sticlă şi se opreşte vremelnic. Ce a urmat a fost infernul... Şi şi-ar mai aduce aminte de alte asemenea întîmplări, la săniuş, bunăoară, în perioada admiratorului cu părul creţ, cînd, animată de un elan ciudat, sora lui a vrut să se dea cu sania, l-a pus pe flăcău înainte-i şi... la vale. Se vede treaba că insul nu era prea bun cîrmaci, de vreme ce a îndreptat sania spre un pîlc de arbuşti. În orice caz, neîndemînarea i-a adus trei copaci în frunte, iar pe coechipieră asta a costat-o o puternică sîngerare a nasului, cu umflarea şi învineţirea respectivei podoabe faciale. Ca prin minune, spre dezamăgirea lui Dănuţ, care privise oarecum fix sania pe drumul ei cotit spre marginea pistei, a scăpat de o fractură a piramidei nazale ori de o deviaţie de sept. Legînd toate aceste întîmplări, Dănuţ se agită în pat, căci trebuie să dea la pedale, sfoara de împachetat a lăsat urme adînci în pielea săndăluţelor albe, el gîfîie epuizat şi aude un strigăt. Întoarce capul, o vede pe soră-sa agitînd rigla, coteşte înapoi într-o curbă largă, zîmbeşte sarcastic şi observă cum mîna fetei tresare, cum scîndurica gradată se însufleţeşte şi-i arde una peste propriul ei cap, şi încă una, după care urmează o pleznitură peste pulpă, încă una în cap, şi aşa mai departe, se croieşte ca o nebună pe unde apucă, el continuă să surîdă cu răceală, trece pe lîngă ea, o aude icnind o întrebare printre şocurile loviturilor: „Unde... te... duci?...", e speriată şi pentru că el a ajuns la pragul de netrecut al scărilor care coboară, sînt pe puţin treizeci de trepte, Dănuţ continuă să pedaleze nepăsător şi, cînd e gata să cadă, cînd sora urlă animalic, el îşi continuă drumul rulînd pe o pantă invizibilă ce îl poartă pînă jos, de unde mai întoarce o dată capul, cu acelaşi zîmbet fix pe figură, apoi se îndreaptă spre scările care, de astă-dată, urcă, se înalţă odată cu ele, continuă să se ridice şi, cînd începe asfaltul, un mănunchi de raze de soare îl îmbracă în timpul ascensiunii, şi dintr-o dată începe o ploaie măruntă care se opreşte imediat: rolul ei a fost să întindă în faţa lui Dănuţ un curcubeu de care el se apropia dînd molcom la pedale.

(Perpetuum comic ’89, pag. 50)