paralel cu pămîntul şi cu drumul,
singurul nestătător castel
învăţat cu fuga şi cu fumul,
Turnul meu de fildeş, vecinat
cu pericolul şi roua,
cu cîte o margine de sat,
tu, vagonul meu de clas-a doua...
Tu singurătatea mi-o alungi
de pe-o plasă unde-şi pun bagajul
ochii ei cu întrebări prelungi,
mîna lui fremătătoare ca oraşul.
Mîngîi cu fereastra afumată
munţilor spinarea de nisetru
cînd alergi spre o aşteptare depărtată
şi scurtezi un dor cu kilometrul.
Patru oameni s-au văzut de-abia aici,
niciodată n-or să stea alături iară –
şi susţin, pentru aceea, o partidă de septici
ca vecinii-ntr-o duminică de ţară.
Tu hîrtiilor de calc dintr-o servietă
printre plopii fugitivi le-arăţi, în fier,
încă neînscrisa siluetă
a vreunui alt crîmpei de şantier.
Turnul meu, în locul izolării
printre scrîntiturile de nori,
îmi migrezi pe sub ferestre chipul ţării
rumenit de focuri pe comori.
(Perpetuum comic ’89, pag. 36)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu