Toamnă, anotimp în care muştele mor din proprie iniţiativă. Tot atunci bătrînii harpagoni îşi organizează depunerile pentru tragerea de pe ultimul trimestru, vulturii pleşuvi îşi fac bilanţul, după un an rodnic, urşii se pregătesc de hibernare, iar unele fete tînjesc să-şi întemeieze un cămin fericit, pe baze noi...
E timpul în care reumatismul porneşte la asalt prin oasele slab pregătite iar în saline natriul se decide la o mai justă colaborare cu clorul, spre a forma munţii de sare care urmează a fi exploataţi în mod corespunzător. Clorofila îşi temperează entuziasmele juvenile, iar blondele încep să-şi piardă din strălucire, lipsite fiind de lumina binefăcătoare a soarelui, de care, în fond, beneficiem cu toţii în mod egal. Pe scurt, e o toamnă mohorîtă. Cerul înnorat, iar în case avem aceeaşi culoare; vîntul bate din sectorul vestic cu precipitaţii puternice, lucru care face ca toate chioşcurile de difuzare a presei să fie triste. La munte este lapoviţă şi brazii nu mai evoluează firesc. Statuile din centrele urbane arată bine, spălate, curăţate, avînd astfel posibilitatea de a străluci în soare dacă nu le-ar fi împiedicat ploaia. Maşinile, limuzinele şi autobuzele circulă normal pe dreapta, iar timpul se scurge în sensul acelor de ceasornic. Din cînd în cînd o basculantă în viteză mai stropeşte cîte-un pieton paşnic aflat pe trotuar în interes de serviciu, dar nu totul e perfect. Copacii desfoliaţi de frunze arată ca într-un televizor alb-negru în timp ce cardiaci înrăiţi caută în Almanahul Juridic expresia „clauza testamentară".
Păsările cîntă tot mai puţin şi se arată din ce în ce mai rar pe albastrul, devenit gri, al cerului, şi nici acelea nu sînt chiar cele mai reprezentative. Stîlpii de telegraf îşi înfig sîrmele în lumină exact cum omul înfometat îşi taie mămăliga cu aţă albă, fără a şti că acest procedeu n-a fost nici azi brevetat, fiindcă inventatorul, creatorul lui din popor, a preferat să rămînă în anonimatul istoriei alături de autorii doinelor, baladelor şi ale minunatelor basme de Petre Ispirescu.
Nu am avut niciodată ochi albaştri astfel încît toate astea le văd prin ochii mei căprui. Ai ei sînt albaştri şi nu ştiu cum vede lucrurile. Nu ştiu ce să fac s-o înveselesc: mă dau peste cap, fac salt pe spate. Ea nu rîde. Atunci mă aşez la masă şi scriu. Idiotul de Dostoievski, mult mai vesel, optimist chiar, făcîndu-l pe Mîşkin şef de unitate la un magazin de imitaţii de pietre preţioase. Nimic. Ea este tristă şi se uită pe geam cum pleacă rîndunelele, cum se aliniază cocorii, cum se organizează cozile la crizanteme în piaţa de flori.
Pun zahăr pe clanţă şi-i dau să guste, scot capul prin televizor şi-i cînt cum pot eu „Primăvara" lui Vivaldi, îi fredonez fragmente din „Love Story", îi recit din Neculuţă. Degeaba, o văd cum stă să-i curgă lacrimile. Disperat, mă urc pe lustră şi-i spun pe dinafară articolul de fond din ziarul local, instrucţiunile de folosire a maşinii de spălat rufe cu programator şi toată Apologia lui Socrate. Începe să se mai înveselească, dar spre sfîrşît mă opreşte de teamă să nu devin platonic.
O fi asta o stare a ei pe care nu i-o pot extrage ca pe un bulb de crin regal din pămîntul reavăn. Mai bine o las aşa un timp. Nu mă mişc nici eu. Tac şi meditez. Nu, mai bine tac.
Tac.
Tac.
O întreb dacă-i place Maiakovski. Da’ Evtuşenko? Da’ Senghor, tradus de Radu Cîrneci? Mă pălmuieşte. În fine, am reuşit ceva: am scos-o din toamnă, îi pot pregăti intrarea în iarnă. „Ţi-e frig, iubito?"
(Perpetuum comic ’89, pag. 33)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu