— Iubito, atît de mult m-am bucurat că mi-ai acceptat propunerea! Ai să vezi, ca să fii cît mai mulţumită, ba ce zic, fericită chiar, voi face tot ce-mi va sta în puţintă. Bineînţeles, bineînţeles... Eu sînt om de cuvînt. Vom petrece o lună de miere ca-n basme... Desigur... Trei luni încheiate vom voiaja. Din ţările unde ne vom plimba vom trimite cărţi ilustrate tuturor prietenilor... Totul va decurge după dorinţa ta. Mai întîi, o raită prin Europa: Roma, Veneţia, Milano, Nisa, Paris, Berlin... Şi Anglia? Desigur, desigur... Şi acolo vom merge. Apoi America... Din moment ce asta-i dorinţa ta, trei luni vom colinda prin lume.
— Uite, am să-ţi spun ceva, iubito. Bineînţeles, dacă tu aşa vrei, vom face o călătorie de nuntă de trei luni. Dar... trei luni nu-i cam mult? Nuuu, tu hotărăşti... Dacă în loc de trei luni ne-am rezuma la una singură şi cu banii rămaşi am închiria o casă frumoasă - cuibul nostru? Ei, ce spui?
— ...
— Deci eşti de acord... Ah, ce fată dulce eşti tu, ce inimă de aur ai! Ştii ce voiam să-ţi spun, iubito?... La ce bun să mergem în străinătate? Dacă ne-am face voiajul de nuntă în ţară, n-ar fi bine?... N-am mai prăpădi nici valută. Nu-i păcat?! Mai întîi, o croazieră pe Marea Neagră, apoi pe Mediterana. Ah, ce poate fi mai frumos decît o plimbare cu vaporul! Nu-i mai bine?
— ...
— Eşti un înger, iubito... De altfel nu m-am îndoit o clipă c-ai să fii de acord. Să-ţi mai spun ceva? În vremea noastră o croazieră e tare dificilă. Vapoarele înţesate cu lume, marea agitată. Cel mai bine ar fi să stăm o săptămînă la Bursa. Aşa-i? Şi mai frumos, şi mai ieftin, şi mai tihnit... Ah, tu ai într-adevăr o inimă de aur. Eşti un înger pogorît printre pămînteni...
— ...
— Nu, zău, iubito, oare de ce să ne vînturăm noi prin hoteluri? Cu banii pe care i-am arunca aşa, aiurea, mai bine-ţi iau o broşă dintre cele mai scumpe. Ce zici, nu-i cu mult mai normal?... Poftim? Cum doreşti tu... De 5.000 de lire? Şi de 10.000 să fie, dacă aşa vrei tu... Voiajul, hotelul, motelul, toate trec fără urmă. Pe cînd broşa, ea cel puţin e un obiect concret, ea rămîne. Desigur, desigur... Nici nu se putea altfel, tu eşti cea mai înţeleaptă fată de pe lume.
— ...
— Stai, aş vrea să-ţi spun ceva. Ai să vezi, o să-ţi placă foarte mult ideea mea. Zău, mă şi gîndesc la broşa asta, ce rost are ea? În fond tu eşti o fată cu gust, cu educaţie, nu? Doar n-ai să te apuci şi tu, ca toţi parveniţii, să-ţi etalezi bijuteriile, să te făleşti cu ele în faţa lumii... Mai bine să renunţăm la broşă... Cu banii pe care i-am da pe ea facem o nuntă grozavă. Să se ducă pomina. Ei, ce zici? Zău aşa. O nuntă care să pălească pînă şi pe cea a lui Grace Kelly. Ah, ce bună eşti tu, iubito!
— ...
— Nuntă, nu? Zău dacă ştiu ce să zic... Ca să distrăm pe unul şi pe altul să facem noi cheltuieli cu nemiluita... Închiriem un salon, angajăm o orchestră de jaz... Mîncare, băutură... Şi pentru ce, mă rog? Ca o hoardă de oameni să se distreze. Unde mai pui că nimeni n-o să fie mulţumit şi-o să ne mai auzim pe urmă tot felul de vorbe. Hai să ne comportăm ca doi oameni înţelepţi. Să invităm doar rudele şi prietenii apropiaţi. Să facem nunta la noi acasa. Zău dacă n-ar fi mai frumos. E mai intim.
— ...
— Prin urmare găseşti admirabilă ideea mea. Nu degeaba am zis eu că tu eşti cea mai deşteaptă fată de pe lume.
Să-ţi mai spun ceva? Pentru ce să aruncăm sute de lire pentru rochia de mireasă? Oricum, e ceva ce se îmbracă o singură dată în viaţă, nu? Cu banii pe care i-am cheltui pentru ea, cumpărăm mai bine ce ne trebuie în casă.
— ...
— Şi tu eşti o chibzuită. Da, întocmai cum zici tu, cel mai bine ar fi să renunţăm cu totul la nuntă. Închiriem un etaj întreg la un bloc, îl mobilăm. Ţie îţi iau ce toalete vrei.
— ...
— ...Uite ce-aş zice eu... Ascultă-mă numai un minut. Acum chiria la bloc e foc de scumpă. Doar n-o să îmbogăţim noi pe alţii... Mai bine închiriem o casă cu două camere într-un cartier mărginaş. Da, chiar cu o singură încăpere... Oricum, sîntem numai două persoane, nu?
— Cum? Ţii neapărat la căsătoria civilă? Fireşte, draga mea. Cum s-ar putea altfel? Invităm prietenii, colegii.
Ia stai! Cum adică? Noi n-avem încredere unul într-altul? Căsătoria e un soi de contract oficial. Ce nevoie avem noi de acte, nişte hîrtii în fond? Doar amîndoi sîntem oameni de bună-credinţă. Bineînţeles, draga mea. Noi n-avem nevoie de nici un act formal. Decît să cheltuim aiurea, mai bine cu banii ăia îţi iau o rochie. Desigur, desigur... Cea mai frumoasă rochie... O dăm la cusut la o croitoreasă de lux, oricît de scumpă ar fi...
— ...
— A venit primăvara, iubito! Acum nu se mai îmbracă lumea cu stofe dintr-astea groase... Uite la materialele astea! Ce frumoase sînt... Şi ce culori, Dumnezeule!... înflorate... Să luăm de colo patru metri de stambă. Şi, draga mea, ce să mai aruncăm banii la croitoreasă? O coşi tu singură şi gata.
— ...
— Patru metri nu-s prea mult? Acum e vară... Şi-o căldură!... Rochie fără mîneci, decoltată... fusta scurtă. Un metru jumătate e prea deajuns.
Ah, tu eşti fata cu cel mai nobil caracter de pe lume... Ştii ce mi-a dat prin minte? „Cînd două inimi se unesc, şi hambarul pare-un palat"... Cu alte cuvinte, de ce să mai închiriem noi casă? În vremurile astea, casă... Nu-i aşa?
Stamba-i tot stambă, nu? N-are rost s-o luăm. Ţi-e foame? Stai că-ţi iau acuşica un sandviş. Şi gumă de mestecat.
Vino să te pup.
— ...
Ţoc, ţoc. Ooooh!
— Iată-ne şi căsătoriţi, iubito! Şi nici n-a fost un lucru chiar atît de greu!
Ah, tu eşti cea mai naivă fiinţă de pe lume... Păi, dacă n-ai fi fost o naivă, te-ai fi măritat tu cu mine? Iată-ne căsătoriţi, iubito... Cum? Nu-ţi vine să crezi? Zău, mă jur că ne-am căsătorit, iubito!...
În româneşte de VIORICA DINESCU
(Perpetuum comic ’88, pag. 248)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu