Am adus nişte versuri

        Am intrat la redactor.
        — Bună ziua...
        — Bună ziua, mormăi redactorul.
        — Am adus nişte versuri, zisei eu cu sfială.
        — Lăsaţi manuscrisul la secretar.
        — Nu pot, mîine trebuie să merg la serviciu.
        — Lăsaţi manuscrisul şi mergeţi liniştit la serviciu.
        — Problema este că manuscrisul sînt eu.
        — Dumneavoastră?!
        — Da. Fac economie de hîrtie şi-mi scriu versurile pe mine. Le tatuez.
        — Şi ce doriţi dumneavoastră?
        — Aş vrea să vă uitaţi peste ele şi dacă se poate să le publicaţi în revista dumneavoastră.
        — Dezbrăcaţi-vă, zise atunci redactorul şi-şi suflecă mînecile.
        Mă citi atent de cîteva ori, apoi zise:
        — Versurile nu sînt rele, dar în forma aceasta nu pot să apară în revistă.
        — Bineînţeles, confirmai eu. N-o să publicaţi fotografia unui om dezbrăcat.
        — Nu m-aţi înţeles bine. Nu mă refer la formă, ci la conţinut. Mă jenează două versuri de pe tors. Trebuie scoase.
        — Dar sînt lucrul cel mai bun pe care am reuşit să-l scriu. Va fi dureros pentru mine.
        — Nu vă fie teamă, aţi ajuns pe mîini bune.

        După o operaţie sumară, pe locul celor mai bune versuri rămăseseră două cicatrice.
        — Vedeţi, acum arată mai bine, zise redactorul, după ce mă mai citi încă o dată. — V-a durut?
        — Evident, recunoscui eu.
        — Asta din lipsă de obişnuinţă. O să vă deprindeţi şi o să tăiaţi şi dumneavoastră, nu mai rău decît mine. Acum e-n ordine. Treceţi la redactorul principal.
        Am intrat la redactorul principal.
        — Culcaţi-vă, zise acesta.
        Mă întinsei pe masă.
        — Va trebui să înlăturăm tot ce e pe piciorul stîng, îşi puse el diagnosticul.
        — Atunci va fi de prisos şi piciorul drept, încercai eu să mă opun.
        — Ca să fiu sincer, tinere, şi pe mine mă jenează piciorul drept. Cred însă că putem salva totul, dacă vom adăuga finalul următor...

        Şi redactorul principal începu să mă înţepe repede cu un ac. Eu mă zvîrcoleam de durere sub mîinile lui.
        — Ce faceţi dumneavoastră e îngrozitor! strigai eu. Nu vreau un asemenea final.
        — Nu face nimic, liniştiţi-vă, n-a murit nimeni dintr-atît.
        — Puneţi punct mai repede, îl implorai eu.
        Redactorul principal căzu pe gînduri, apoi zise:
        — Nu, cred c-ar fi mai potrivite punctele de suspensie, apoi înfipse acul în mine de trei ori.
        — Ei, cum e? Mai bine? mă întrebă el cînd îmi venii în fire.
        — Mai rău... gemui eu.
        — Ridicaţi-vă. Acum trebuie să mergeţi la redactorul şef.
        La redactorul şef m-au dus pe targă. S-au auzit comenzi scurte:
        — Bisturiu! Camfor! Tampon!
        Altceva nu-mi mai aduc aminte. Cînd am părăsit redacţia, după două săptămîni, redactorul şef mi-a strîns cu putere mîna bandajată, m-a bătut pe umărul înfăşat în tifon şi mi-a zis:
        — Dar slab poet v-aţi mai dovedit! N-aţi suportat! Vă dau un sfat: data viitoare, să scrieţi pe hîrtie. Hîrtia suportă orice!

În româneşte de ILIE BĂDICUŢ

(Perpetuum comic ’88, pag. 244)