Un hobby greu

        Simi Ialoviţeanu, ca orice om normal şi contemporan — cum îi place să se autodefinească uneori, cu un zîmbet ambiguu, încît, de nu-l cunoşti bine, nu ştii dacă vorbeşte serios sau glumeşte — , ar trebui să aibă o pasiune, un hobby căruia să-i dedice cu plăcere puţinul timp liber ce-i mai rămîne după activităţile zilnice obligatorii. Cum însă pînă la vîrsta de 38 de ani nu şi-a descoperit nici o patimă sau chiar un viciu nobil, şi, simţind, într-un mod nedefinit, neclar, că-i lipseşte ceva, a început să se compare cu prietenii şi colegii, a dezbătut problema în familie, cu Nana, soţia lui, şi pînă la urmă a aflat ce anume îl nemulţumea. Meticulozitatea sa notorie în treburile de la uzină, unde este inginer proiectant, i-a ajutat să întocmească o situaţie-grafic care cuprindea, calendaristic şi orar, ocupaţiile extra-serviciu ale unor bărbaţi, 20 la număr, între 25 şi 55 de ani, bine cunoscuţi de el, unii chiar prieteni, informaţiile fiind culese de la sursă, de la prima mînă, deci excluzîndu-se unele erori de apreciere. Calculele statistice au dus la următorul rezultat: 15 indivizi aveau drept hobby îngrijirea perpetuă a autoturismelor personale, 3 erau ahtiaţi după pescuit, 1 mînca fotbal pe pîine şi 1, mare crai, se ţinea după fuste. Din cei 15 automobilişti, 4 ieşeau destul de des la iarbă verde, 9 ascultau muzică disco şi 2, cînd nu mai găseau nimic de reglat la motoare, beau bere, 3 amatori de muzică disco citeau literatură (2 — romane poliţiste, 1 — povestiri ştiinţifico-fantastice), 1 (Florin, colegul şi vecinul lui) — dezlega cuvinte încrucişate. 1 pescar colecţiona lame de ras (pliculeţele), susţinînd că ar fi întemeietorul unei noi discipline: lamorasologia! Vîrsta nu influenţa cu nimic felul hobby-ului, dar orarul, foarte diversificat (1 pescar prefera să stea cu undiţa în mînă doar noaptea!), ar fi putut constitui baza unor îndelungi meditaţii asupra factorilor influenţi psihologici, educaţionali, sociologici şi economici.

        Aflînd deci ce-i lipsea, Simi Ialoviţeanu a luat hotărîrea să intre în rînduri şi să devină contemporan. Uşor de zis, greu de făcut. S-a sfătuit cu Nana, care l-a sprijinit necondiţionat, propunîndu-i pe rînd să se dedice gastronomiei, puericulturii (ei au trei copii între 4 şi 10 ani), celei mai noi mode din America, Revoluţia DIY (do-it-yourself!), adică „pune mîna şi fă singur!", după cum a citit ea într-o carte groasă, cu aplicaţii la buna întreţinere a apartamentului, filateliei (o îndeletnicire plăcută şi lucrativă, la urma urmelor, dacă te ţii de ea şi ştii să aştepţi să se-nvechească timbrele) şi limbilor străine (folositoare în concediile peste hotare, planificate şi amînate mereu din diferite motive neesenţiale, şi în societate, făcînd o impresie bună să povesteşti un film englezesc netitrat), însă nici una din aceste propuneri n-a găsit un ecou just în sufletul şi-n mintea lui. A încercat cu vînătoarea, dar nefiind sezon, n-a avut răbdare să aştepte. Luîndu-se după majoritatea din statistica lui, s-a alipit automobiliştilor pasionaţi: şi-a demontat motorul şi i s-a făcut lehamite să-l monteze la loc, aşa că a chemat un mecanic-auto, contra cost. Trecînd la melomani, s-a dus la un concert simfonic şi a adormit... Ce era de făcut?

        Rezolvarea a venit pe neaşteptate, după cum apar soluţiile marilor probleme ale omenirii. Într-o zi, Nana a cumpărat ciuperci şi a pregătit o tocăniţă delicioasă. Brusc, deşi mîncase de nenumărate ori ciuperci, Simi a descoperit că-i plac nespus. Faptul acesta, acordat mental cu un afiş („Nu consumaţi ciuperci otrăvitoare!"), l-a obligat să pună întrebarea legitimă: „De unde ştii că-s comestibile?" „Le-am luat din piaţă, de la o femeie." „Ăsta nu-i un răspuns! Tu nu le cunoşti? Doar eşti profesoară de biologie! Nu te-ai gîndit la copii". „Nu văd legătura, s-a enervat Nana. Ce are una cu alta? Uiţi că predau biologia în completare. Şi-acuma spui, după ce-am mîncat? Trebuie să fie bune, doar n-o fi fost nebună să otrăvească lumea!" Nu s-a întîmplat nimic, însă în mintea lui Simi a rămas un cui: cum să ajungă să deosebească şi el ciupercile bune de cele rele? Deodată, s-a trezit în el o poftă nebună de a mînca mereu ciuperci. Şi-a adus aminte că, în copilărie, taică-su fripsese odată hribi pe jeratic. Ce buni erau! Pe urmă, din zone obscure ale memoriei, apărură fel de fel de informaţii stocate acolo şi nefolosite pînă atunci: ciupercile conţin multe proteine, sînt foarte hrănitoare, deci recomandabile mai ales copiilor; ciupercile, conform nu mai ştia cărei terorii, nu aparţin nici regnului animal, nici celui vegetal, ele fiind independente, de unde ipoteza că şi-ar avea originea în altă lume, pe altă planetă; cultivatorii de ciuperci au cîştiguri frumoase, investind foarte puţin, într-o pivniţă amenajată inteligent putîndu-se recolta mai multe tone; şi aşa mai departe. Găsi în nişte cărţi de bucate fel de fel de reţete, care mai de care mai apetisante.
        Şi totuşi trebuia pornit de la bază, de la cunoştinţe ştiinţifice aprofundate, în temă. Mai întîi deschise Dicţionarul explicativ (cumpărat pentru copii) şi la ciupercă găsi următoarea explicaţie: „Încrengătură de plante (Deci totuşi sînt plante! îşi zise el, cumva dezamăgit) inferioare, lipsite de clorofilă, care trăiesc ca parazite sau ca saprofite şi..." (Ce-or fi saprofitele astea?) Căută la litera S şi se lămuri că saprofitele îşi iau hrana din substanţele organice în descompunere. „Hm... Să mergem mai departe!" Aşa că intră în prima librărie care i se ivi în drum şi ceru ceva despre ciuperci. Librăriţa (cu această ocazie îşi aminti că Nana spunea librăresă, după cum pentru ea tigroaica era tigresă) i se plînse că are o groază de cereri şi nu le poate satisface pe toate, Simi o rugă să fie drăguţă, că el se va revanşa, după care librăresă întinse mîna şi scoase din raft, dintr-un teanc, o carte mare, legată. Simi citi titlul: Determinator pentru recunoaşterea ciupercilor comestibile, necomestibile şi otrăvitoare din România, şi preţul 44 iei. Plăti şi se înapoie acasă. Din prefaţă, află că lucrarea se adresa specialiştilor (biologi, ingineri agronomi şi silvici), studenţilor de la facuităţiie de profil, precum şi amatorilor de ciuperci. Perfect! Deci era bună şi pentru el. Studie primul capitol (Morfologia şi biologia ciupercilor superioare) pînă-l duru capul, însă nu dezarmă. Hobby-ul, ca şi arta, cere sacrificii. Şi, gîndindu-se la hribii din copilărie, îi căută la sfîrşit, la indexul alfabetic, şi găsi patru hribi: Hrib, hribul de stejar, hribul ţigănesc şi hribul vrăjitoarei. Nu se mai complică şi deschise la hribul simplu. Povestea cu hribul nu i se păru chiar atît de simplă. La pagina 270, negru pe alb, stătea scris, întru bucuria amatorului de ciuperci, că hribul face parte din Ordinul Agaricales. Familia Boletaceae Chev., Genul Boletus Dill. ex. Fr., Specia B. edulis Bull. ex. Fr... Mare lucru să ştii ce mănînci! Şi mai departe: PI. (asta vrea să însemne Plantă) glabră (Căută la explicaţia termenilor: glabru = nepăros, nud! Cum adică? Nepăros şi... gol?), lucioasă, de un brun închis sau deschis, de 7-15 mm, diam., cărnoasă, pe timp umed puţin vîscoasă. Tub. şi porii de culoare albicioasă, apoi (Cum, apoi?) gălbuie sau verzuie. P. (Piciorul?) robust, gros, ventricos (Umflat ca un balonaş, aha!), apoi alungit, brun-deschis, cu reţea albă la partea superioară. C. (Carnea!) albă sub pieliţa pălăriei roşiatică, cu gust şi miros plăcut. Era clar! Dacă se va duce să culeagă ciuperci, ia cartea cu el, o deschide, citeşte şi compară... Cu hribul n-avea probleme... Să vedem altceva, mai departe... Ciuperci saprofite (asta ştiu!), tericole (Probabil că... de pămînt...), uneori lignicole (de lemn, cresc adică pe copaci...), sau turficole (Asta nu mai ştiu ce e. În fine...) PI... (aşa!) campanulată (Ei drăcie!), pînă la ombilicată (Ţ-ţ-ţ!) ...L. (Lamele!) adnate, pînă la decurente... Sp. poligonali izodiametrici..., neamiloizi, cu marginea hidrofană... Bazidiocarpul... mai mare, de consistenţă coriacee, fin scvamoasă, rar suberoasă... Hf, moi... tapiţate cu himeniu... Se cam sperie. „Să le fi ştiut tata pe toate astea? Imposibil. Eu, cu studii superioare şi nu mă descurc, dar tata, cu cinci clase!..." Hf. moi... Ce-o fi Hf.-ul ăsta? Consultă lista abrevierilor. Hf. = himenoforul! Şi himenofor? Găsi la „explicaţii": suportul stratului himenial în formă de lame, ţepi, tuburi, zbîrcituri etc. De toate, să fie!... E greu pînă le-nveţi. Pe urmă, trebuie să meargă! Doamne, cîte mai trebuie să ştie un amator!... Nana ar face bine să pună mîna pe carte, dacă predă biologia... în completare... Tapiţate cu himeniu. Himeniu: stratul fertil al corpului de fructificaţie constituit din asce sau bazidii, însoţite şi de alte elemente dispuse în palisadă... „Cum naiba se descurca tata?"
        Îşi aprinse o ţigară şi-şi turnă un pahar de palincă. Avea nevoie de un întăritor. Stătea cu Determinator-ul în faţă şi se simţea umilit. Nu, niciodată n-o să poată deosebi o ciupercă bună de alta otrăvitoare. Era un hobby prea greu pentru el „Nana!" „Da, dragă!" „Cum am trăit eu pînă azi, de 11 ani, de cînd sîntem împreună..." „Cum să trăieşti? Bine. Cîteodată foarte bine, altă dată mai rău... Depinde." „Ce făceam eu în timpul liber?" „Ce-ntrebare e asta? Ce faci şi acum, de obicei: vii acasă, mănînci, te odihneşti puţin, îl ajuţi pe Dănuţ la teme, te duci după pîine, dai cu aspiratorul, te uiţi la televizor, răsfoieşti o carte, te joci cu copiii, te cerţi cu mine, mă iubeşti — din ce în ce mai dezinteresat, e drept — , joci o tablă cu Florin, discutînd probleme de-ale voastre de la uzină... Cam atît." „Dar n-am nici un hobby, pricepi?!" „Nici eu n-am, şi ce-i cu asta? Ţi-am spus, dacă ţii neapărat, găseşte-ţi ceva. Parcă te opriseşi la ciuperci!" „E prea greu. Prefer să rămîn fără... Apropo: tu ştii cum arată nişte lamele adnate, pînă la decurente?" „Las-o baltă, că am treabă. Mai bine ai da o fugă să iei nişte ceapă".

(Perpetuum comic ’87, pag. 6)