Eu şi cu Titi avem schema (dacă vreţi, puneţi cuvîntul între ghilimele) noastră de peste douăzeci de ani, cu ajutoul căreia scăpăm duminica de-acasă. Nu chiar în fiecare săptamînă, dar aproape. În principiu, sîntem şi noi de acord cu nevestele că duminica aparţine familiei, ziua în care au şi ele (plus copiii) dreptul la o distracţie, o ieşire la iarbă verde, un joc de societate, plus alte treburi gospodăreşti (faci o piaţă, faci o curăţenie etc), sigur că da, dar noi? Noi n-avem dreptul la o evaziune la o escapadă, la o aiureală, mă rog frumos?! Pînă acum o săptămînă treburile ne-au mers bine, adică înţelegerea era perfectă: odata venea el cu o schemă, altădată, eu. Acestea erau dintre cele mai diverse, spontane şi verosimile. Dau cîteva exemple: Titi apărea la uşa cu o telegramă pe adresa mea (dată de el, bineînţeles) din partea sucursalei noastre din Focşani care mă chema urgent pentru nu ştiu ce bucluc pe care numai eu îl puteam rezolva, exista pe telegrama chiar o notiţă expresă, cu creion roşu, ca din partea şefului: „Nelu, eventual şi Titi, să se prezinte imediat la faţa locului". Ce puteau să zică nevestele în faţa unui asemenea document irefutabil? Ne făceau valijoara şi ne urau drum bun. Iar noi ne duceam şi trînteam un chef monstru şi nişte partide de remi sau poker cu miză mică la „rezervaţia" unui coleg burlac de la Săftica, pînă luni dimineaţa, cînd ne întorceam acasă cu ochii roşii de oboseală: „Dragă, ce-a fost acolo, vai de noi, am tras o zi şi-o noapte ca nişte fiare, i-am scos din belea!" Altădată mă duceam eu la Titi şi-l sculam duminică dimineaţă la şase fără un sfert, anunţîndu-l că în noaptea respectivă a avut loc un incendiu la secţia noastră, se pare că au ars lucruri importante, materiale, chiar şi dosare cu acte, o luam la fugă în izmene, vai de mine, ce nenorocire, ce ghinion, veneam acasă luni seara tîrziu, poate chiar marţi dimineaţa, bineînţeles, fără a uita să ne mînjim niţel cu funingine pe mîini şi pe faţă. Altă schemă: un telefon trucat din partea şefului (Titi îl imită la perfecţie) prin care ne cerea un serviciu (să-i remorcăm maşina sau altă aiureală). Sau: eram invitat la el la masă, cu nevastă-mea duminică la prînz, plictiseală de moarte, nu ne pria nimic, mîncarea ne rămînea în gît, şpriţul avea gust de gaz, cum s-o ştergem? „Fetelor, lipsim cinci minute, ne ducem pînă la colţ să luăm nişte ţigări". „Păi trimitem un copil, de ce să vă deranjaţi?" „Nu, că vrem să luăm un pic de aer, digestia..." Şi veneam peste cinci-şase ore, sau şi mai şi, tocmai noaptea. Cum acopeream respectiva măgărie? Simplu: aveam eu pe cineva la Urgenţă care-i punea lui Titi (sau mie, depinde, dădeam cu banul) un picior în ghips. „Dragă, ce ghinion, ne-a călcat un Trabant, era să ne omoare". Sau, duminică pe la unşpe, apărea Titi în costum negru, cu cravată neagră, mănuşi negre: „Ce faci, dom-le, nu eşti gata?" „Gata pentru ce?" întreba nevastă-mea. „Păi nu ţi-a spus că azi mergem la înmormîntarea lui Vasilică Morcoveaţă, fostul nostru coleg de liceu?!" „A, ziceam eu, uitasem pur şi simplu". După care mă îmbrăcam şi eu în doliu, şi duşi eram, toată ziua şi noaptea următoare. La cheful care avea loc se făceau cele mai hazoase glume pe seama înfăţişării noastre mortuare. A doua zi dimineaţa, cînd ne întorceam să ne schimbăm, pentru a pleca la serviciu, le ziceam nevestelor: „Dom-le, ce jale a fost, ce sfîşiere, săracu băiat, a trebuit să stăm cu familia pînă acum, ca s-o consolăm, nu ne-au lăsat să plecăm..."
Mulţi ne şi întrebau: „Mă, cum scăpaţi voi de la neveste duminică de duminică că pe mine (scuzaţi cacofonia) nu mă lasă nici pînă la ţigări, joc cu ea septic pînă-mi dă sîngele pe nas". „Ehe, ziceam noi, daţi dracului, avem scheme, avem imaginaţie".
Acum o săptămînă, Titi mă anunţă încă de joi: „Vezi că se leagă sîmbătă de un botez la Măgurele, la un cunoscut de-al meu, l-am ajutat să promoveze, mi-e recunoscător, are un butoi de căpşunică virgin şi două verişoare divorţate, eşti la rînd, caută schema". Uşor de zis, greu de făcut, imaginaţia omului are şi ea limitele ei. Mă chinui joi noaptea, vineri toată ziua, termenul se apropia, sîmbătă la prînz, cel tîrziu, trebuia să le plasez nevestelor acoperirea dispariţiei noastre. Intrat în criză de timp, ce-mi zic? Ia să apelez pentru documentare la literatura de specialitate, să vedem scriitorii cum se descurcă în astfel de situaţii. Şi citesc volumul unuia care se dă drept umorist, mare autor de farse, bine cotat printre criticii de specialitate (dacă nu cumva totul e aranjat, cum am auzit că se obişnuieşte). Oricum, eu, ca om de bună credinţă, îl citesc de la un capăt la altul şi descopăr acolo o găselniţă care mi se pare folosibilă şi o aplic în viaţă pe loc. Adică le zic nevestelor o chestie foarte şoching, cu care le las cu gurile căscate de la început: cum că ne-a văzut ieri pe stradă un tip care, după ce ne-a măsurat din cap pînă-n picioare, ne-a zis că e regizor şi că el tocmai face un film cu subiect contemporan şi că noi am avea exact moacele care-l interesează, nu chiar pentru rolurile principale, dar, oricum, pentru ceva mijlociu, chestie de zece mii şi zece zile de filmare, ne interesează? Nevestele noastre n-au zis nimic (puteau să se opună şansei noastre de a deveni vedete?!), aşa că am plecat la botezul de la Măgurele, unde a început o distracţie ca-n filme, vinul era de nemaipomenit, iar verişoarele respective haioase şi brunete ca focul. Numai că, exact în toiul distracţiei, cine apare! Nevestele noastre. Cică: „Dragă, filmare-filmare, dar unde sînt aparatele?" „Păi, zic, filmarea s-a terminat şi-am mai rămas noi ca să terminăm vinul ăsta de recuzită". „Şi ăstea cine sînt?" „Păi, zic, nişte figurante, vai de capul lor se zbat şi ele pentru o bucată de pîine şi o friptură în sînge". În fine, am fost săltaţi şi duşi acasă ca nişte infractori de drept comun. Pe drum, mă întrebam: „Dom-le, de unde ne-au dibuit, de unde au prins pontul, că nu-l ştiam decît noi doi?!" N-am închis un ochi toată noaptea, dimineaţă n-am mai putut şi-am întrebat-o pe nevastă-mea: „Dragă, zi-mi adevărul, dar pe bune!" Şi mi l-a zis pe bune: văzîndu-mă citind respectiva carte, a respectivului autor, a luat-o şi ea la citit, din curiozitate. Şi-a descoperit poanta pe care o ciupisem eu.
Fir-aţi ai dracului de scriitori, cu cine s-o mai lua după schemele voastre!
(Perpetuum comic ’87, pag. 17)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu