Răsfoind un dosar cu manuscrise acum vechi, datînd de decenii, îngînînd vechiul adagiu horaţian „Eheu! fugaces... labuntur anni" sau villonianul „Ou sont les neiges d’antan?", iată am descoperit pe cîteva care ar prezenta interes şi pentru cititorul de azi.
Am dat de două parodii, reunite sub titlul comun „Reminiscenţe", semnate de Nicolae Labiş, apărute cred într-o formă sau alta în revista „Tînărul scriitor" sub pseudonimul Ioniţă Andrei. Din aceste două parodii, prima, după A.E. Baconsky („Cu veşnicia"), o retranscriu pe cea de a doua „Poveste scrisă pe un pahar" (după Al. Andriţoiu), cu atît mai mult cu cît observ că poezia care a servit drept robot parodistului Al. Andriţoiu n-a mai reluat-o în ediţia din Biblioteca pentru toţi, „Constelaţia lirei", ca de altfel întregul volum în care a apărut, respectiv, „În Ţara Moţilor se face ziuă". Dar iată poezia-robot „Cîntec", cu tot dichisul proletcultist al epocii (volumul lui Andriţoiu a apărut în 1953).
Luna parcă-i un pahar de vin
revărsat spre uşi, a bogăţie.
Să nuntim prieteni, să nuntim,
înstrunînd cîntări de veselie.
Pentru voi ridic acest pahar:
Mult noroc şi multă sănătate!
Pişcă struna mută, măi cobzar,
Că e nuntă, nu-i prohod de moarte.
Daţi în tulnic veşti că-i vinul bun
Şi mireasa noastră-i dichisită,
Şi după un obicei străbun
S-o jucăm colea într-o-nvîrtită.
Şi urmează tot aşa încît vreo patru strofe, cu tot aranjamentul proletcultist: clişee reportericeşti, hăulituri străbune, asonanţe (deşi Andriţoiu se vădea un maestru al rimei chiar în acest prim volum). Parodia hîtră, amicală, a lui Labiş, pentru prietenul său atît de apropiat se vede că şi-a făcut efectul scontat, fără ca Andriţoiu să se supere şi să poarte ranchiună memoriei poetului, cum au făcut-o alţi parodiaţi. Dar să recitim manuscrisul „Poveştii scrise pe un pahar":
Luna parcă-i un pahar de vin,
Stelele-s alune - milioane.
Deci să bem prieteni un pelin,
Ronţăind alune-americane.
Nu sînt eu ca Charles d’Orleans
Priceput la vin şi la mîncare,
Însă într-al chefului balans
La nevoie scriu şi pe pahare.
Mult mi-i drag aicea să lucrez
În această cîrciumă beţivă
La iuţeală îmi imaginez
Cum e-o nuntă într-o colectivă.
Labiş parcă-i ginere frumos,
Drăgălaşul Covaci parcă-i naşul
Pe cînd eu, nici eu nu-s mai prejos
Sînt de unul singur, eu nuntaşul.
Ce frumos e cerul caldei nopţi!
Calda noapte cît e ea de mare!
Parc-aud cum sfîrîie la moţi
Hălcile de carne în frigare.
Fetele la mese-mi fac din ochi,
Unele-mi fac semn chiar cu batista...
Mîndre-s, nu le fie de deochi
Şi-s nurlii, trăsnească-le precista...
Eu vă las, prieteni, pentr-un ceas –
Una a ieşit zîmbind pe uşă...
Tot aici eraţi? Tot la taifas?
Se arată zorii de cenuşă,
Luna parcă-i un pahar golit,
Coji de stele se mai văd pe-afară
Am rămas cu gîtul ars, coclit,
Buza mi-i uscată şi amară.
De remarcat că aceste parodii erau însoţite de un nostim „avant-propos" intitulat „Reminiscenţe".
Vreau să mă dărui poeziei,
Dar cum nu-s încă priceput,
Voi dezvolta reminiscenţe,
Că-s bune pentru început.
Rog ca maeştrii să mă ierte –
Doar ei sînt darnici la condei
Şi nu se pot mîhni prea tare
Dacă-am să fiu mai slab ca ei.
Trebuie să recunoaştem că reminiscenţele parodistice ale lui Nicolae Labiş vădeau mai multă perspicacitate critică decît mulţi comentatori ai poncifelor proletcultiste din epocă.
Quod erat demonstrandum!
Pentru conformitate:
NICULAE STOIAN
(Perpetuum comic ’87, pag. 188)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu