Mutaţii

        Paulette a depăşit prima tinereţe. Dintr-a doua, stă să sară. Vremea, cine-o poate opri?! Trecătoare ca fulgerul. „Cînd?!"..., se-ntreabă uneori. „Parc-a fost ieri!", se trezeşte zicîndu-şi adesea. „Fleacuri"..., face cu ochiul oglinzii. „Sînt încă tînără, sînt frumoasă!"...
        Iubeşte cu patimă tulburătoare viaţa, învăluită în unda misterioasă a parfumului „Caprice", despre care se spune că-i puternic şi electrifică bărbaţii. Un apartament confortabil, un băiat mereu absent — vechi student — soţul achizitor, veşnic plecat după afaceri, un Volkswagen model ’50, cu spasme şi pandalii de rablă fostă cineva, îi dau posibilitatea fructificării depline a libertăţii pe care o are.
        De profesie casnică, adoră intelectualii bine formaţi şi actorii care recită poezia aceea superbă „Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mîine", pe care a reţinut-o încă din vremea cînd activa ca bibliotecară volantă la blocul 111, strada Mierlei, scara C.

        Acum, tocmai serveşte masa la terasa de pe marginea lacului Snagov, însoţită de Huţu Clătinel-Scîncet, profesor definitivat în limba şi literatura română, părul numai inele, zîmbet fermecător, un singur dinte atacat şi aceia din spate, fizic gri plăcut, încheiat la două rînduri, doar picioare uşoi obădate sub povara sarcinilor, fiind dînsul, ca post, directorul unei case de cultură cît şi idolul artistelor amatoare de la cercul de croşetat.
         „Doamne, frumos bărbat!"... îşi zice, privindu-l mîndră cum soarbe voiniceşte vinul alb, odată cu efluviile noului anotimp pe care şi ea le simte plutitoare prin pulberea soarelui ce stă s-apună. „Primavera!"..., „Love mi!"... „Trilişeşti!"... murmură l-a-ntîmplare fragmente din cîntece care-i vin în minte pe fondul dezlănţuit al primului microgrup de broaşte trezite la viaţă. Şi ascultîndu-l, îşi aduce aminte, înfiorată, cum l-a întîlnit acum cîteva săptămîni. În 8 martie era, cu prilejul balului tradiţional. Zi de două ori norocoasă, pentru că a cîştigat şi la tombolă, o solniţă. Ar fi putut lua un obiect mai mare, un ibric, poate chiar o căldare albastră — cum îi explicase Huţu mai tîrziu, cînd ajunseseră să se tutuiască, dacă membrii Comitetului de organizare nu le-ar fi şterpelit ei. Atunci a observat apărînd pe frumoasa lui frunte, o cută transversală care-i asprea chipul, aceeaşi pe care, dintr-odată o vede şi acum.
        — Pari îngîndurat, iubitule, remarcă ea apropiindu-şi, cu tandreţe, mîna de a lui.
        — Cine?!... Eu?!..., da!..., aşa!... eu sînt!..., sigur!... tresare Clătinel.
        — Ce te frămîntă, dacă pot să ştiu?... îşi subliniază discreţia. Realizez cîtă răspundere porţi ca director, dar acum, mai uită şi tu, sîntem împreună...
        — Nu pot!...
        — Dar ce se-ntîmplă?!...
        — Mi-e să nu-mi fure din bile!...
        — Din ce?!...
        — Din bile! Echipa noastră de popice joacă azi cu formaţia „Sănătatea" a „Spitalului unu". Ăştia ne-au mai furat odată o bilă şi eu răspund de ele. E trecută în inventar: douăzeci şi patru cincizeci de bani.
        — Dar numărul unde i l-aţi scris?!...
        — Pe una din feţe! Noi aşa procedăm, precizează Huţu, adîncindu-şi privirea melancolică în frapieră după care oftează adînc, observînd bateria jumătate dusă.
        — Cu tine se-ntîmplă, totuşi, ceva, hotărăşte Paulette.
        — Trec prin mutaţii!! strigă el, înţepenindu-şi brusc ochii pe o barcă foarte apropiată, unde o brună în slip roşu îşi alintă la razele soarelui primăvăratec coapsele deja arămii.
        — Mutaţii?!...
        — Totale! decretează sugîndu-şi molarul.
        În faţa unei probleme atît de mari, Paulettei nu-i mai dă mîna să se bage. Bruneta-i priveşte îndelung, după care plesneşte cu vîsla-n apă. Stropii, puzderie, ajung pînă la masa lor. Pe chipul Paulettei apar poteci mărunte ca pe un geam udat de primii stropi. Demnă, se retrage spre refacere. Cînd revine, îi găseşte pe Huţu cufundat cu totul în peisaj.
        — Cum te simţi, iubitule?!...
        — Excelent, gîngureşte el numai cu un ochi prezent, stîngul fiindu-i complet mutat în barca slipului roşu.
        Fericită, Paulette priveşte în jur. Într-adevăr, Clătinel are de ce să se simtă bine. Totul este perfect; tremură peste ape un albastru luminos cu pale de verde crud dinspre dunga pădurii, micii mustesc pe platoul argintiu, muşchiul fraged înoată în unt, vinul sec şi fumul subţire al Kentului se-mpletesc, dînd linişte şi mulţumire momentului. „Merit o noapte plăcută!", conchide ea simţindu-l în consonanţă cu propriile-i sentimente şi pe Huţu cînd acesta explodează: „Paulette, frumoasă-i natura renăscută! Dă-mi o sută de lei!"... Impresionată de atîta apropiere sufletească, îşi scoate frumosul portofel din mătase cu fir, trage fermoarul şi albăstreşte clipa cu un teanc de sute din care desprinde două. Îmbujorat de dor, profesorul le introduce în piept, prin buzunar, după care se ridică cu cel mai fermecător zîmbet, care-i face gropiţe-n ceafă şi cere voie pînă afară.
        Trec astfel două ore. Paulette a inspectat întreg localul şi dependinţele, a întrebat în stînga şi-n dreapta; Clătinel, nicăieri. Rămasă singură pe terasă, stă doar cu ţambalagiul căruia i-a consumat întreg repertoriul, încăpăţînată să aştepte, cînd, în zare, albeşte pînza unei yole. Ea n-ar vedea-o, dar lăutarul care nu mai ştie ce să cînte, o-ntreabă:
        — Cucoană, în barca aia, nu-i sufletul pe care-l aştepţi?! Într-adevăr, la cîrmă, lîngă slipul roşu, navighează Huţu Clătinel. Mai are timp să zărească şi ea pletele brune fluturînd încă o dată după care yola se pierde spre pădure. Atunci simte pentru prima oară o sfîrşeală, iar sînul stîng bătînd mai rar sub arcul de oţel care-l adună.
        — Am mutaţii!, spune tare.
        — Vezi cum stai cu tensiunea, sună dinspre ţambal tusea prelungă a unui singur dinte. A mea e bună, 16 cu 9, dar la noi, bătrînii...
        Un vînt subţire prinde dintr-odată să fîlfîie feţele meselor de tablă. Dinspre baltă, sosesc primii ţînţari...

(Perpetuum comic ’87, pag. 88)