Ideea conţinea şi părţi bune. Unui coleg care avea creierul aproape sferic, fără nici o protuberanţă, deci cu suprafaţa redusă, i se luară lucrările dificile. Ele îmi fură trecute mie, care aveam un creier zbîrcit ca o conopidă, de care mă ruşinam, e drept, dar care măsura o suprafaţă apreciabilă. Despre creierul şefilor de serviciu nu ştiam mare lucru, ei aveau pălării tari. Doar noi, ăştia mici, trebuia să ne descoperim în faţa lor.
Acum, dacă mîncam atîţia heringi plini de fosfor, trebuia să-mi urmăresc mereu creierul să nu se dezvolte disproporţionat, să n-o ia razna.
De fapt, conopida mai avea puţin pînă să dea pe dinafară. Soarele primăverii îi pria, efectul de seră, la fel. Pe scurt, eram îndrăgostit. Mi-am pus fesul — nu puteam să apar altfel în faţa Mirunei — şi m-am urcat în lift (am lift la scară). Odată ajuns cu trei etaje mai jos, am sunat. Am sunat oare? Da, altfel ea nu mi-ar fi deschis: îmbujorată, veselă şi îmbrăţişată de un bărbat solid. Din fericire, bărbatul solid eram eu, altminteri n-aş fi suportat scena.
— Ce făceai? îţi dădeai în cărţi?
Am întrebat-o cu toate că lucrul părea evident: pe birou fusese aruncată în grabă o cuvertură iar deasupra cuverturii, vraişte, zăceau cărţile de joc. În mine se trezi detectivul:
— Ce-i cu cărţile astea? Şi cuvertura? Parcă nu era pe birou.
Am smuls bucata de stofă. Cărţile se risipiră pe covor. De sub cristal ne privea fotografia unui bărbat cu mustaţă. Nu eram eu, eu nu port mustaţă.
— Aha! Dînsul cine-i? Aşteaptă numai o clipă, stimate rival...
Vorbind, am ridicat cristalul de margine şi mi-am vîrît mîna liberă după fotografie. Urma să o scot, să o rup fărîme-fărîmiţe, să o calc în picioare, tot tacîmul; dar Miruna, cu un strigăt războinic, se sui cu fundul pe cristal, strivindu-mi mîna cea îndrăzneaţă.
— Nu-ţi permit! Nu-ţi permit! ţipa ea.
De durere, m-am aşezat pe fotoliu. Chipul meu descompus mă privea din oglinda atîrnată pe perete. Pentru a doua oară în acea zi, am început să miaun.
— Afurisit să fie cine ţi-o mai călca pragul! m-am jurat în momentul în care Miruna binevoi să plece de pe cristal.
Şi dus am fost. Aveam acum o mînă extraplată, mîna dreaptă, pe care o puteam folosi ca făraş.
Am ieşit să mai cumpăr nişte heringi. În dreptul cutiilor poştale — un bloc de tablă în miniatură, o închisoare mai degrabă — m-am oprit şi am deschis uşiţa mea. Prin vizieră licărea o scrisoare.
Era de la administraţia blocului. Eram poftit să ies duminică la muncă voluntară. Simţii cum mi se urcă sîngele la cap. Cineva profita de înfăţişarea mea robustă, care era numai butaforie, ca să mă exploateze. Eu — la dat zăpadă, eu — la strîns chiştocuri, eu — la plantat răsaduri de petunii! Slugăream la treizeci şi două de familii. Nimeni nu mă ajuta, niciodată.
De ce oare? Aveam acum o armă, mai bine zis o unealtă: palma extraplată. Am folosit-o pentru a pătrunde prin vizierele celulelor de tablă în care erau întemniţate scrisorile vecinilor. Voiam să ştiu: ce le scrie lor administraţia de rămîn atît de reci?
Am pus plasa cu heringi pe trepte. „Bubi, noi venim sîmbătă!" glăsuia o scrisoare. Un bilet mototolit îi invita pe cei de la apartamentul unu să-şi lege cîinele. În cutia Mirunei zăcea talonul de plată a telefonului. Aşadar nimeni nu fusese somat să iasă la muncă voluntară, în afară de mine!
Din oglinda liftului mă privea un tip solid, cu ochii ieşiţi din orbite. Ochii erau ai mei, dar pe individ nu-l mai recunoşteam. Îmi venea să miaun. Eram hotărît să dactilografiez treizeci de invitaţii pentru munca voluntară de duminică, şi să le strecor în căsuţele poştale.
Apoi, îmi veni o idee mai bună.
Miruna. Doar pe ea trebuia să o convoc. Poate că bărbatul cu mustaţă era un actor străin, un actor de cinema, eu nu mă prea pricep la filme. Acolo, în faţa blocului, măturînd şi plantînd, era imposibil să nu se lămurească lucrurile. Să nu ne împăcăm. I-am strecurat doar ei citaţia. Nu simţeam nevoia de martori.
Nici nu ştiu cînd am ţîşnit spre rival şi am început să-i car pumni şi picioare. Repet însă, la mine totul e butaforie. Mustăciosul avea lopata şi, în plus, cu pumnii şi şuturile mele, am făcut imprudenţa să-l trezesc.
Acum îmi ling rănile în faţa oglinzii şi miaun. Cruciuliţe de leucoplast şi notaţii cabalistice cu iod marchează locurile unde chirurgul va trebui să-mi amplaseze gura şi noul nas.
Sub fes, creierul parcă mi s-a mai resorbit. Dar tot mai funcţionează: „Poate că, totuşi, cumva, mustăciosul e doar fratele Mirunei, sau unchiul, sau nepotul... Ce-ar fi să mai fac o ultimă încercare?"
(Perpetuum comic ’87, pag. 192)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu