Acum încă mai lucrez pe un şantier de construcţii unde la fiecare şedinţă ni se spune că trebuie să mărim viteza de lucru. Directorul, contabilul şef, şeful de echipă, botanistul, toţi vorbesc numai şi numai despre viteză. M-am gîndit să mă transfer în altă parte, dar peste tot mi s-a cerut să spun de la bun început care este viteza mea de lucru. Am consultat un medic care mi-a dat cîteva pastile şi m-a însoţit amabil pînă la uşă cu recomandarea să-mi iau un concediu medical, să cultiv odihna activă, să fac sport, iar la sfîrşit de săptămînă să plec neapărat din oraş, să schimb locul, să fac plimbări în mijlocul naturii, de preferinţă la munte.
M-am dus deci la gara unde trenul turistic suplimentar de Predeal pentru ora 7.40 a tras la peron la 7.37. Începutul era bun şi mi-a lăsat o impresie de neuitat. Turiştii gesticulau ameninţător spre însoţitorul trenului care le răspundea calm, de pe scara vagonului în mers, că nu e nici o grabă, ce dracu’? Doar aţi plecat la plimbare! M-am avîntat şi eu cu tot elanul şi, în lupta pentru un loc la fereastră, m-am ales cu cîteva vînătăi. Dar eram fericit. Iată o instituţie, îmi ziceam, care nu se grăbeşte. Chiar aşa, avea dreptate însoţitorul, ce dacă au tras trenul numai cu trei minute înainte de ora plecării?
După o vreme iau Mersul trenurilor şi admir precizia cu care sînt fixate orele de plecare şi de sosire.
— Te uiţi degeaba, zice cineva. Crezi că se respectă? Nu vezi cum merge? Ăsta-i cu regim special!
La Chitila nu are oprire, dar se opreşte. La Dîrza Haltă, altă oprire neprevăzută în parcurs. Stă un sfert de ceas. La Prahova uită să mai plece. După două ore, ajungem la Ploieşti, cu o întîrziere de o oră şi un sfert. Şi, în timp ce tovarăşii mei de călătorie se agită şi fac tot felul de comentarii, eu încep să mă simt in elementul meu. Ce atîta grabă şi pripeală? Instituţia asta de transporturi ştie să se respecte. Bravo ei! Nu-i ca la noi pe şantier, viteză, termene de execuţie sau chiar scurtarea termenelor de execuţie. Vezi, îmi zic, ăştia nu scurtează termenele de execuţie, ei le amînă. Ce dacă ajungem cu o oră mai tîrziu la Ploieşti? Pagubă-n ciuperci!
Am stat mult şi la Bobolia şi la Gura Beliei, peste tot opream şi nu ne grăbeam să plecăm. Cu fiecare minut, sfert sau jumătate de oră scurse în plus peste orarul fixat, mulţumirea mea lua proporţii. Între mine şi tovarăşii mei de călătorie se căscase o prăpastie. Eu lăudam instituţia, ei o denigrau.
Am ajuns cu bine la Buşteni după cinci ore de mers, întîrziind numai două ore şi patruzeci şi cinci de minute. Nu ştiu dacă toţi trebuiau să coboare în această gară, dar i-am văzut pe tovărăşii mei de compartiment bulucindu-se în urma mea cu nişte flăcări cam ciudate în ochi. După Mersul trenurilor, garnitura trebuia să stea la Buşteni un singur minut; orice gînduri duşmănoase ar fi avut, ei nu şi le puteau aduce la îndeplinire. Pentru prima oară în viaţa mea mă bucuram că termenul de execuţie este atît de scurt. Numai că trenul turistic nu se grăbi să plece. Urmăritorii mei, cu practică îndelungată în călătoriile pe acest traseu, ştiau că au la dispoziţie cel puţin un sfert de oră. Ce-am păţit nu vă mai povestesc, dar eu n-am simţit nici o durere fiindcă eram cu gîndul la această instituţie superbă care trage spre binecuvîntatul secol al XIX-lea, cel atît de negrabnic şi pentru care am şi eu o mare simpatie.
Am avut destul timp pentru a reflecta asupra celor întîmplate şi a pune la punct un proiect de ameliorare a circulaţiei trenurilor turistice pe distanţa de 129 km dintre Bucureşti şi Buşteni. Proiectul vi-l prezint şi domniilor voastre:
1. Pentru a nu mai da naştere la nemulţumiri absolut inutile, în Mersul trenurilor se va specifica numai ora plecării din Bucureşti, cu menţiunea că nu este niciodată sigură;
2. Ar fi bine dacă trenul turistic ar circula cu opriri de maximum una-două ore şi deci ar pleca sîmbata, şi s-ar întoarce duminica seara noaptea). O.N.T.-ul nu trebuie să mai promită turiştilor excursii prin văile întunecoase ale munţilor. Dacă totuşi vrea să-i ducă pe acolo, să le atragă atenţia că pentru a face traseul Buşteni-Gura Diham (cinci kilometri), inclusiv transportul C.F.R., este nevoie de una săptămînă;
3. În acest scop, garnitura se va compune din vagoane de dormit, un vagon restaurant (cu multă bere) şi un vagon-salon de dans;
4. Pentru suferinzi sau cazuri de îmbolnăvire se va ataşa un vagon-infirmerie sau cum vreţi să-i ziceţi;
5. La haltele sau staţiile Dîrza, Scroviştea, Prahova, Bobolia şi Gura Beliei să se facă opriri mai lungi, să se deschidă acolo grădini de vară cu tratare/tarafuri, staţii de amplificare. Să se vîndă cornete cu doi lei trei cireşe şi altele asemănătoare. Se va asigura prosperitatea economică a localităţilor cu pricina;
6. La opririle în plin cîmp, să se recite, de către un corp special de actori, versuri despre frumuseţea naturii şi a muncii pe ogoare.
În fine, după ce am încheiat elaborarea acestui proiect menit să fericească pe concetăţenii mei turişti, ieri, venind spre Bucureşti, în cîrje, m-am gîndit totuşi şi la soarta mea în timpul celor şapte ore cît a durat drumul. Şi mi-a venit ideea salvatoare. Am să mă transfer la C.F.R.! Am să scap de viteză, de termene de execuţie şi am să-mi refac sănătatea!
(Perpetuum comic ’87, pag. 86)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu