Cu mulţi ani în urmă aveam un poştaş care împărţea corespondenţa în mod democratic.
Se străduia să împartă scrisorile în aşa fel încît să nu nedreptăţească pe nimeni: dacă se-ntîmpla ca vreunul să nu fi primit de multa vreme nimic, arunca în cutia aceluia vederea venită pe adresa vecinilor. Aşa se făcea că de două ori pe an, fiecare om de pe stradă primea salutările pe care familia Waldmann din America le trimitea rudelor de aici.
Dar strădania sinceră a acestui om de treabă se lovea de neînţelegerea multora. E şi firesc: orice iniţiativă curajoasă întîmpină o rezistenţă dîrză.
Elementele retrograde de pe stradă priveau cu ochi răi noua metodă, ba mai mult: îi erau chiar ostili. Nu înţelegeau că urările de bine făcute de cumsecadele domn Waldmann, cumnatul său, ne reveneau şi nouă.
Următorul poştaş, cel care a preluat sectorul în urma plîngerilor celor cu vederi înguste, a învăţat ceva din istoria asta. El cumpănea dacă să ne aducă sau nu scrisorile. Pe cele mai multe nu le aducea, fiindcă reţinuse cazul trist al predecesorului său. Superiorii chiar îl preveniseră să nu înmîneze corespondenţa la întîmplare. Renunţă să mai bată cartierul. Acum cartierul bătea drumul pînă la el. În fiecare zi. Fiecare om care presimţea că a primit o scrisoare suna la uşa poştaşului.
— Cred că am primit o scrisoare — ziceam, cînd poştaşul deschidea uşa.
— De la cine? — întreba el cu bucurie sinceră, deoarece ţinea ca lucrurile să fie clare. Destinatarul trebuia să cunoască adresa expeditorului.
Din păcate, unii nu-nţelegeau ce e-n sufletul curat al acestui om. Ei nu ştiau ce-nseamnă să iubeşti ordinea şi să vrei să-ţi execuţi ireproşabil treaba. Omul e legat de cei care îi scrie. Omul nu răspunde numai pentru ceea ce scrie, ci şi pentru ceea ce citeşte. Poştaşul a priceput legătura indisolubilă dintre cele două şi a ajuns martirul administrativ al convingerii lui. Numai că cei cu suflete mici l-au făcut să zboare din slujbă.
Şi a apărut pe strada noastră un alt factor poştal, cu aer aspru, un individ chinuitor de riguros. N-avea păreri despre scrisori. Se pierdea în detalii şi nu se prea lega de amănunte privind adresantul. Aveam impresia că arunca scrisorile în cutie fiindcă nu ştia ce să facă cu ele.
Citea rar cărţile poştale sau nu le citea defel. Această neglijenţă a lui se explica prin lipsa de interes.
Fura vederile doar în mod excepţional. Cînd s-au schimbat numerele la case, privea zăpăcit plicurile pe care erau trecute numerele vechi. Nu se-ncumeta să le pună în cutie.
Cînd au văzut aşa, elementele mai severe de pe stradă şi-au vărsat, în sfîrşit, năduful pe individul ăsta care mai mult umbla creanga. Erau supărate pe el şi pentru că venea cu revistele neşifonate, ceea ce însemna că nu citea niciuna şi, deci, nu-şi ridica nivelul intelectual. Cît despre aruncarea cu indiferenţă a ilustratelor în cutie, aceasta era explicată prin faptul că nu-i plac ilustratele.
S-a întîmplat ca o clădire veche şi insalubră să fie demolată pentru ca în locul ei să fie construit un bloc.
Poştaşul se ducea în fiecare zi pe şantier şi arunca scrisoriie venite pe adresele din vechea clădire, în betonieră. Betoniera aflîndu-se pe locul în care fuseseră cutiile poştale.
Am răsuflat cu toţii uşuraţi cînd acest robot poştal a fost trecut într-o muncă de birou. Oamenii se plînseseră, pe bună dreptate, că acel individ dezechilibrat psihic avea mereu de lucru cu adresele.
Succesorul lui a fost un om inimos, plin de toată bunăvoinţa. Împărţea mai toate scrisorile la berărie, iar revistele le ducea celui care ştia să le preţuiască. După el, a venit un om de aur, plin de cele mai bune intenţii. Singurul cusur era că cerea lunar banii de abonament radio, iar din banii de abonament dădea de băut la bufet fiecărui posesor de radioreceptor.
Cel de după el ne-a fost tuturor ca un frate mai mare care dă sfaturi.
— Ai răspuns la scrisoarea din plicul roz? — întreba părinteşte. Trebuie să răspunzi!
— De ce nu-ţi mai scrie cumnatul din Szinérváralja? Te pomeneşti că v-aţi certat — se interesa el.
El simţea că e dator să se intereseze. La urma-urmei, el adusese cartea poştală, el o citise primul.
Cînd am schimbat vorba, s-a supărat pe mine, ca unul care, rudă fiind a fost exclus dintr-un consiliu de familie. De atunci e măsurat la vorbă şi nu-mi aduce aminte de scrisori. Cred că răspunde el, în locul meu. Cînd îl văd cum îmi aruncă indiferent corespondenţa în cutie, mă gîndesc la poştaşii de altădată. Şi îmi dau lacrimile.
(Perpetuum comic ’87, pag. 50)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu