, , , ,

În căutarea papucilor pierduţi

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Maricica de la filatură s-a schimbat la faţă. Fenomenul s-a produs pe drumul de la conducere în secţia unde, încă, mai lucra. Fusese chemată mai devreme „sus", adică în sala mare de la etajul întîi al blocului administrativ, unde se desfăşura adunarea generală a oamenilor muncii. Cei mai mulţi ştiau de ce a urcat şi Maricica acolo. Nu era vorba despre o simplă participare la şedinţă, ci de mult mai mult: urma să fie propusă în organul colectiv de conducere a întreprinderii, ca reprezentantă a muncitorilor.
        Maricica plecase din secţie cu băsmăluţa ei înflorată strîngîndu-şi tinereşte părul — mai ales că aşa prevedeau şi regulile de protecţia muncii — în halatul de lucru, fată modestă, încă nevenită cu totul din satul ei, pe care-l părăsise cu ceva ani în urmă. Ce mai vorbă? O fată şi jumătate. Nici la muncă n-o prea întrecea nimeni, iar cît despre băieţi, păi numai să fi îndrăznit vreunul să-i facă semne cu ochiul, aşa, mai cu înţeles, şi apoi vedea ei semn. Peste ochi. Că aşa învăţase Maricica să se arate oamenilor: cinstită, curată, dreaptă, muncitoare. Aşa s-a şi dus către sala de şedinţe. Poate de aceea şi fusese chemată acolo.
        Deci, a intrat fata în sală, şedinţa şi-a văzut de mersul ei, s-a ajuns şi la punctul cu alegerea noului organ, cineva de la prezidiu a citit lista de propuneri, cei din bănci au aprobat-o, după care adunarea a mai ţinut o vreme, iar apoi s-a încheiat. Abia pe urmă au urmat felicitările căzute puhoi pe capul Maricicăi, de nu mai putea săraca fată să respire de atîta învălmăşeală de mîini ce se întindeau către ea. Şi unde nu s-a scuturat o dată Maricica de sub grămada de felicitări şi s-a adresat cu glas sever tovarăşilor săi de muncă:
        — Dar staţi, bre, fraţilor! Păi, unde vă treziţi aici? Aţi uitat că eu de acum înainte sînt organ?
        Colegii au mai privit-o o dată, acum cu multă, foarte multă mirare. O veche prietenă a încercat s-o atingă cu colţul baslamei, să vadă dacă Maricica din organ e aievea ori vreo închipuire, dar gestul ei a rămas făcut doar pe jumătate, iar glasul i s-a stins înfricoşat, de-a rămas un abia şoptit:
        — Măi Maricica, măi...
        Atît de şoptit, încît nici ea, prietena ei cea veche, n-ar fi putut depune mărturie că a zis aşa ceva. Iar cercul admiratorilor s-a desfăcut, Maricica putînd pleca nestingherită. Abia atunci oamenii au observat cum se schimbă fata văzînd cu ochii, asta nemaifiind o expresie ca oricare alta, ci purul adevăr. Mîinile i se neteziseră, bătăturile dispăruseră, unghiile i se alungiseră, lacul de pe ele se învineţise, iar pielea îi mirosea a „Helena Rubinstein". În locul halatului de lucru apăruse ca din pămînt o rochie superbă de la „Fondul plastic". Cînd proaspăt aleasa în organul colectiv de conducere s-a pus în mişcare, cei rămaşi în urma ei au putut observa că şi încălţările îi sînt altfel. Nici vorbă de papucii ei de lucru, comozi, cu care se putea deplasa lesne de la o maşină la alta. Pentru că Maricica lucrase pînă atunci la mai multe maşini, asta uitasem să vă spun, fusese chiar o iniţiativă a ei, care luase amploare în întreaga fabrică. Or, acum papucii parcă intraseră în pămînt, le luaseră locul o pereche de pantofi din pachet. Şi ciorapii erau foarte fini.
        Vrînd să se arate, totuşi, apropiată de foştii colegi, scoase din poşeta ei, procurată din surse necunoscute, un pachet de ţigări şi o brichetă „Ronson", servindu-i pe cei din jur cu un „Kent":
        — Vă ajunge una singură la toţi, că-i destul de lungă şi spornică.


        Aşa se face că, pînă a ajuns la ea, în secţie, Maricica se transformase cu totul. Se schimbase la faţă, cum îi plăcuse cuiva să constate. Şi nu numai la faţă, mai gîndeau oamenii, ci şi în conţinut, pentru că acum nimic nu-i mai era pe plac Maricicăi. Devenise foarte exigentă. Iar la şedinţele unde participa, găsea numai cusururi, sărind mereu cu critica pe oameni — o critică dură, ca gerul de februarie — încît nu mai pridideau foştii ei colegi să se mire cît de departe ajunsese fata asta. Departe de ei, se înţelege.
        De lucrat, a lucrat din ce în ce mai puţin. Cuiva i-a venit ideea s-o scoată de la maşini şi s-o facă un fel de supervizor, controlor, aranjor, împachetator-despachetator, oricum ceva de care se şi puteau lipsi, asta pentru cazurile cînd tovarăşa Maricica trebuia să plece la judeţ, pentru analize şi şedinţe, producţia neştiind ce-s aiea, ea fiind obligată să meargă nestingherită înainte... Trecem peste faptul că de la acele şedinţe uita adesea să se mai înapoieze în fabrică, de ajunsese programul ei de lucru destul de facultativ, la fel ca şi condica de prezenţă. Maşina ei intra şi ieşea nestingherită pe poarta întreprinderii, nimeni neîndrăznind s-o întrebe pe tovarăşa din organ ce, cum şi de ce..
        Iar cînd toate păreau a merge tot înainte, adică spre o permanentă schimbare la faţă a tovarăşei Maricica — o lege dialectică, în fond, nimic mai etern decît transformarea — cuiva, la următoarea adunare generala a oamenilor muncii, i-a venit ideea s-o schimbe chiar pe Maricica, din organul colectiv. Şi să aleagă pe altcineva, care se modifica mai lent sau chiar deloc. Propunerea mai întîi a şocat, dar pe urmă chiar a plăcut. Iar la sfîrşitul şedinţei, tovarăşa Maricica făcea eforturi să-şi amintească felul cum arăta fata aceea de dinainte de întîmplarea frumoasă prin care trecuse, căutîndu-şi de zor băsmăluţa ei de filatoare şi papucii de lucru... pe care singură îi aruncase la gunoi, crezînd că n-o să-i mai fie de folos niciodată. Puneţi-vă, deci, în pielea sărmanei fete şi înţelegeţi-i mica tragedie, pe care o trăieşte pînă va ajunge să-şi procure alţi papuci şi o nouă băsmăluţă, fără de care nu poate intra in secţie, oprind-o normele de protecţie a muncii...

(Perpetuum comic ’87, pag. 109)


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate