Ieşire din anonimat

        Ochii lui Melinte scăpărau de furie.
        Ce înseamnă, tovarăşe, aceşti opt sute şaptezeci şi nouă de lei, convorbiri adiţionale? Unde vă credeţi dumneavoastră, de înşelaţi astfel abonaţii? Să ştiţi că eu nu sînt fraierul dumneavoastră! Nu mă las păcălit tocmai de cei de la telefoane. Ehe, tovărăşică, mulţi au vrut s-o facă pînă acum, dar i-am pus eu la punct... Şi ăia erau oameni deştepţi, nu glumă! Ia vedeţi ce faceţi, că eu mai mult de o sută de lei, nu plătesc nici mort...
        Casiera rămase puţin derutată. Individul de la ghişeu îi făcea o atmosferă nefavorabilă, tocmai acuma cînd erau atîţia oameni la rînd. Asta îi mai lipsea, ca el să aţîţe spiritele, să le dea apă la moară celorlalţi, s-o ţină dupa aceea cu ei tot într-o ceartă, pînă la sfîrşitul programului.
        Cunoştea bine oamenii. Toţi, sau aproape toţi, cînd este vorba să plătească mai mult, devin cîrcotaşi şi scandalagii. Vorbesc la telefon cu nemiluita şi pe urmă uită. Unora li se întîmplă să vorbească în lipsa lor copiii, lucru pe care ei nici nu vor să-l conceapă, şi de aici reclamaţii şi discuţii.
        Odata, o studentă a vorbit de o mie cinci sute de lei, de la Galaţi cu un băiat tocmai din Timişoara, pe care îl cunoscuse într-o tabără. De o mie cinci sute de lei într-o singură lună! Pîna să se descopere adevărul, mamă, ce scandal a mai fost...
        Dar nici eu n-am să mă las prostită, hotărî ea. Îi fac o figură, să mă ţină minte...
        Devenind dintr-o dată foarte amabilă, i se adresă politicoasă lui Melinte:
        — Fiţi amabil şi aşteptaţi un moment să verific şi vă spun îndată care este situaţia.
        Se îndreptă către cartotecile care erau stivuite într-un dulăpior din lemn, scoase o foaie, o studie, o puse la loc şi apoi continuă:
        — Aşa, bine... Păi, dumneavoastră, tovarăşe Melinte, aţi avut mai multe convorbiri interurbane cu Parisul, Viena, Londra, şi Afumaţi...
        — Cum, Paris, Viena, Londra şi Afumaţi? Ce Afumaţi, tovarăşă? Eu sînt bucureştean get beget. Ce am eu cu Afumaţii?
        Abia după ce rosti ultima frază, Melinte realiză importanţa cuvintelor rostite.
        — Chiar aşa, cu trei capitale într-o lună? se gîndi el... Şi toate de prima mînă! Cu trei capitale, eu cel care ţin evidenţa exactă a tuturor convorbirilor locale, eu care adun impuls cu impuls, pentru a nu le depăşi numărul la care am dreptul... Numai cîte discuţii am cu soacră-mea, cînd vorbeşte cu fiică-sa cealaltă, cumnată-mea Zina, care locuieşte în blocul vecin. Că nu se poate deplasa pînă acolo, baborniţa, trebuie să stea mereu cu telefonul în mînă! Hai, că începe să fie nostim, iar eu să devin un om important. De cînd aşteptam un moment ca acesta! Am să profit din plin de el. Dacă mai spunea că am vorbit şi cu Roma, sau Madridul, merita să dau divorţ şi s-o iau de nevastă...
        Cei care aşteptau la rînd, începură să se agite.
        — Nu vă supăraţi, îl interpelă o fetişcană cu ochi mari, negri, ce părea să fie studentă, chiar aşa relaţii aveţi? Păi, sînteţi un om grozav, domnule! Auzi dumneata, Paris, Viena, Londra... Ce n-aş da să fiu în locul dumneavoastră... Pe mine mă cheamă Sanda. Îmi pare bine că v-am cunoscut şi aş dori să vă mai văd...

        Uite, că încep să devin un om mare! Dacă aş fi încercat să intru în vorbă pe stradă cu fetişcana asta, m-ar fi repezit, spunînd că sînt un golan. Iar acuma, mi se oferă pe tavă! Ce ţi-este şi cu tineretul de azi! Dacă mi-aş prinde mintea cu ea, precis că peste o oră mi-ar spune că mă iubeşte la nebunie... În ce poveste am putut să intru, aşa, pe neaşteptate! Oare cine o fi vorbit în realitate cu Parisul, vreun profesor universitar? Dar cu Viena, cu Londra?
        Uite-mă şi profesor universitar, compozitor, sau mai ştiu eu ce! Profesorul universitar, doctor, docent, Gicu Melinte, membru corespondent al... Doctor honoris causa... Causa... Apropo, care e cauza? A, telefonul... Am intrat aici ca un om obişnuit şi ies o somitate. Mare minune şi cu impulsurile! N-aş putea să-i dau vreo cîteva şi lui Tudorel la şcoală? Să nu-i mai fac eu lecţiile, să mai ia şi el cîte un zece, măcar odată pe trimestru....
        Şi totuşi, ce te faci Melinte? se întrebă neputîndu-se hotărî. Pe naiba Paris, Viena, Londra... Eu n-am vorbit în viaţa mea, nici măcar cu Ploieştiul! Dar parcă prea frumos se uită la mine cei din jur, aşa că tare greu îmi este să reneg marile mele relaţii..."
        Apoi, cu glas tare, extrem de indignat:
        — Uite ce este, tovărăşică! În adevăr, am vorbit cu Parisul, Viena, Londra... Dar cum este posibii să mă jigniţi, încărcîndu-mă cu o convorbire, tocmai de la Afumaţi? Am eu mutră de aşa ceva?
        Rostind aceste cuvinte, Melinte scoase pieptul în afară şi se ridică în vîrful picioarelor, căutînd s-o privească de sus pe casieră. Trebui să uite pe moment, că luna trecută cînd fusese la vînătoare, vorbise cu taxă inversă de la Afumaţi... De acuma, diferenţa dintre el şi casieră devenise netă, între situaţia lui în societate şi a ei, intervenise o prăpastie. Ea rămăsese un om obişnuit, banal, iar el unul deosebit, aşa cum nu reuşise să devină prin muncă susţinută, ani întregi. I se întîmpla acuma să se afirme dintr-o dată, să fie în atenţia tuturor, fără să i se pună la îndoială în vreun fel, calităţile.
        Femeia de la ghişeu îl privi circumspectă, dar în cele din urmă se hotărî:
        — Prea bine, răspunse ea. Achitaţi pe loc opt sute şaptezeci şi trei de iei, iar pentru diferenţa de şase lei cît costă convorbirea cu Afumaţi, faceţi vă rog contestaţie.
        Melinte rămase stupefiat:
        — Nu ştiu dacă am atîţia bani la mine, bîigui el... Am plecat în grabă de acasă şi mi-am uitat portofelul...
        — Lasă vecine, că te împrumut eu, răsări ca din pămînt Ionescu, cel care locuia cu un etaj mai sus decît el. Azi tocmai am luat leafa, şi am de unde să-ţi dau. Dacă nu ai zilele acestea, nu face nimic, mi-i restitui cînd vei avea, pot să aştept oricît. Cu un om ca dumneata, nu te întîlneşti cu una, cu două. Nu strică să am şi eu un astfel de prieten, că cine ştie, poate mă vei ajuta şi dumneata vreodată cu ceva. O persoană ca dumneata, sînt sigur că poate rezolva aproape orice. Să mă fi picat cu ceară, nu mi-aş fi putut închipui aşa ceva... Tocmai dumneata care păreai un om obişnuit, un om oarecare... Ce-or să se mai bucure vecinii cînd vor afla! Că şi aşa, pe scara noastră nu avem nici un şef, nici un locatar mai acătării, să ne ţină şi nouă partea... Ai văzut la blocul de peste drum, ce asfalt le-au turnat! Şi noi călărim noroaiele... Uite, poftim banii, îi spuse Ionescu, numărînd nouă sute de lei. Este o mare cinste pentru mine, că o parte din lefuşoara mea capătă o destinaţie atît de importantă...
        Ionescu înghiţi totuşi în sec, gîndindu-se ce o să zică nevastă-sa, care nu o putea suferi pe doamna Melinte, pe sclifosita aia care se maimuţăreşte atîta.
        Între timp, studenta îl privea cu o admiraţie din ce în ce mai mare, pe omul acela cu relaţii atît de multe.
        „N-ai ce să mai faci, Melinte, se consolă în gînd, trebuie să plăteşti şi basta. Altfel se duce de rîpă tot prestigiul tău de om important. În adevăr, este cam scumpă distracţia asta, dar pe cuvîntul meu că merită. Cine ştie dacă voi mai avea vreodată şansa de a vorbi cu trei capitale, cu trei capitale într-o singură lună... Şi în definitiv, nu am decît să plătesc, iar după aceea am să fac o contestaţie. Cine o să mai ştie acest lucru?"
        Cu îndoială în suflet, numără de două ori banii pe care îi primise de la Ionescu şi îi întinse sfidător casierei, căutînd să pară indiferent.
        Casiera bombăni printre dinţi: „Lasă, că vă ştiu eu pe voi ăştia care vorbiţi la telefon în neştire şi pe urmă faceţi pe naivii", îi dădu restul şi continuă cu următorul.
        Melinte se mai uită odată la oamenii care stăteau la rînd, citi în ochii lor o admiraţi amestecată cu invidie şi o blagoslovi în gînd pe casieră, singura care nu aprecia relaţiile lui, cu cele trei mari capitale europene.
        „Nesuferita... Să-mi facă una ca asta, ea care poate că nici nu are telefon acasă, mie, unui om cu atîtea relaţii..."
        — Ce jignire, auzi dumneata, Afumaţi, borborosea într-una studenta, sorbindu-l din ochi pe Melinte, care ieşea din clădire, radios că pînă la urmă îi păcălise totuşi pe cei de la telefoane, cu suta de lei pe care intenţionase să oplătească la început.
        În drum spre casă, i se păru că oameni îl priveau altfel decît pînă atunci, îi făceau loc să treacă, nu se mai izbeau de el.
        „Mîine trimit contestaţia, îşi zise deschizînd uşa apartamentului, doar n-am să renunţ ca prostul la o sumă atît de mare..."
        În hol, fu întîmpinat de un miros persistent, dar plăcut.
        — Dragule, îi spuse triumfătoare soţia, arătîndu-i o grămăjoară de produse cosmetice, vezi ce mi-a adus de la Paris, tanti Mioara? Nu fii îngrijorat, îl consolă, grijulie, văzîndu-i privirea contrariată, nu ne costă nici un ban! I-am făcut şi eu un mic serviciu... Cît a fost plecată, am ţinut-o la curent prin telefon, cu ce mai era pe acasă...

(Perpetuum comic ’87, pag. 61)