Cîinele

        Mergeam braţ la braţ pe strada spălată şi pustie. În faţa noastră mergea un cîine.
        Nu era cîinele ploii?
        L-am şi-ntrebat. Ştiţi ce-a răspuns?
        De fapt nu mi-a răspuns la întrebare, dar mi-a dat, totuşi, numărul de telefon al unei foste iubite. Pe care am părăsit-o ca un porc.
        Şi-mi întinse o carte de vizită, pe care o luai respectuos. Pe ea scria:
        AZOR PANTELEI
        cîine de pripas
        Maidanul Dintre Blocurile Roz — Centru Balta Albă.
        Am băgat cartea de vizită-n buzunar, mirat că patrupedul nu şi-a pus încă telefon. El îmi ghici totuşi parcă gîndurile, şi dădu din coadă distrat.
        Cam ăsta a fost începutul. De aici se poate explica faptul că am părăsit-o pe fata cu care eram de braţ şi m-am întors la fosta iubită, al cărui număr de telefon mi l-a amintit cîinele care nu-şi instalase încă, pentru el însuşi, un post telefonic.
        Îi spuneam asta iubitei mele foste, acum iar actuale, cînd apăru în uşă un cîine.
        Era desigur acelaş de pe strada spălată de ploaie. Se uită la noi. Era milos, cu ochii plini de căldură (o căldură animală!?) şi se duse-ntr-un ungher să stea.
        E o zi caldă. Îmi aduc aminte de tot. Aprind o ţigară. Răsfrîng buzele şi plescăi scurt, ca o pietricică aruncată-n rîu.
        — N-ai fost cumva în 1958 la mare? mă-ntreabă atunci cîinele, care sta tolănit sub scaunul meu şi fuma şi el.
        — Ba da, am recunoscut eu, după ce m-am gîndit mai bine.
        Şi astfel am început să depănăm amintiri comune, ceea ce pentru un cîine, trebuie să recunoaştem, e o mare performanţă.

        Venise şi el prima oară la mare, ca şi mine.
        El era cu stăpînul lui, eu eram singur.
        Şi-apoi am pornit pe stradă.
        Cîinele mergea, eu mergeam, era iarnă, o iarnă cumplită, viscolea, teribil, cîinele era totuşi cu coada tremurînd iar Pupi, aşa se chema fata care era acum cu mine, se-ntoarse brusc şi-mi spuse:
        — Ce vrei?
        Da, răcnea, ştii, răcnea! Pur şi simplu răcnea.
        — Ce vei tu în fond? răcni ea mai departe.
        Eu nu răcneam, eu mergeam mai departe, tot înainte tot după cîine, iar Pupi, în blana ei albă intona discret, încet, un cîntec din tinereţea noastră, e vorba de „Buona sera, signorina" şi cîinele intona şi el „Buona sera, signorina ", pe franţuzeşte însă, nu pe englezeşte cum cînta Pupi.
        Şi-o ţineam gingaş de talie şi-acum cîntam amîndoi prin viscolul oribil de puternic şi cum dracu s-a stins şi chestia asta?
        Iar eu şi cîinele sîntem iar singuri, el fumează ţigară de la ţigară, îşi aprinde una de la alta, iar eu îl privesc scîrbit şi-i tot reproşez.
        — De ce fumezi ţigări aşa proaste şi aşa multe?
        — Iartă-mă, recunoaşte cîinele, sînt un dobitoc, dar ce vrei să fac?
        Şi-aşa, timpul tot trece, se tot duce unde dracu se tot duce? Şi cîinele fumează ţigară de la ţigară şi tot deapănă cu mine amintiri de la viscolul acela turbat şi din 1958 de la mare.
        Dar eu? Eu cum rămîn?

(Perpetuum comic ’87, pag. 61)