Arhitectul a avut o idee pe cît de năstruşnică pe atît de graţioasă: a înfipt, chiar în vîrful muntelui, un hotel în formă de han. De afară pare chiar un han vechi, cu pereţii afumaţi, bolţi joase, fîntînă cu cumpănă deasupra gardului, hornuri, porţi zdravene de lemn, cu balamale de fier, felinare la podeţul de peste şanţ; înăuntru, în curtea interioară, sînt veşnic două căruţe cu coviltir şi o iesle la care rumegă un bou cu coarne lungi şi îşi scutură mulţumită coama o iapă şargă.
Cum păşeşti însă dincolo de „Recepţie" dai peste un local luxos, cu holuri ronde şi coridoare prelungi, de culoarea bostanului copt, uşi trapezoidale, lumini ascunse după site fine de metal, laviţe frumos ornate şi acoperite de scoarţe vesele, o compoziţie puţin ciudată dar mărturisind un rafinament al decoraţiei care sensibilizează. Odaia confortabilă, largă, are tot ce-i trebuie ca să-ţi devină de îndată familiară. Prin fereastră privirea aleargă bucuroasă peste plaiul carpatin, cu pajişti proaspete, cărări albe, căsuţe roşii şi albastre risipite pe pantele repezi şi un torent ce se prăvăleşte dintr-o stîncă ascunsă de brazi, pe un povîrniş iute şi prelung.
— O minunăţie — exclamă, fericită, nevastă-mea. Ne vom odihni aici ca în rai.
Nu ştiu cum se odihnesc oamenii în rai, dar e clar că locul e bine ales şi e sigur că va fi linişte.
Nu avem decît să ne desfacem bagajele şi să ne spălăm de praful drumului — că aici se ajunge, deocamdată, pe un drum lateral, destul de îngrijit dar cu un colb gros ce se ridică în urma maşinii ca un nor.
Sînt anunţat din baia strălucitoare, de faianţă cafenie, de către tovarăşa de viaţă — căreia i-am cedat întîietatea — că nu curge apă rece, ci numai fierbinte. Urmează deci să anunţăm recepţia. Bat însă degeaba în furca telefonului; e mort.
Poate că nu-i mort, ci numai scos din priză. Altfel de ce l-ar mai fi pus pe noptieră? Mă bag sub patul solid ca să văd ce-i cu firul. Nu e nimic cu firul ci cu priza: pur şi simplu nu există. Aparatul e pus ca un bibelou, ca să ne amintească de casă şi-atît.
Îi spun recepţionerei, o femeie cu doi dinţi lipsă în dantura superioară şi o căutătură fără expresie, că aş dori să avem şi apă rece. Mă priveşte indiferentă şi îşi exprimă nedumerirea:
— Cum să nu curgă apa rece?
— O fi vreo defecţiune — zic.
— Păi spuneţi aşa... Clar. Deci vreţi să vă trimit instalatorul.
Îi mărturisesc cu sinceritate că asta vreau.
După douăzeci şi patru de ore apare un bărbat matur, extrem de păros, în blugi, cu şorţ de piele deasupra şi maiou pe care scrie „Kiss me". Are o voce dogită dar manifestă bunăvoinţă:
— Eu, dacă vreţi, numaidecît dau drumul la apa rece, dar atuncea nu vă mai vine caldă deloc.
— Nu înţeleg dilema. Aşa e la toate camerele?
— La cele mai multe. Fiindcă e un defect la instalaţie şi trustul de construcţii a făgăduit astă iarnă că va trimite o echipă specială pentru ameliorări, care însă n-a apucat să sosească.
Eu optez pentru apa rece. Nevastă-mea cere să ni se schimbe camera.
— Rău faceţi dac-o schimbaţi — observă omul cu şorţ — asta-i cea mai bună din tot hotelul. Fiindcă n-are vecini. Ia uitaţi-vă: e pe colţ, între două culoare, singură.
Nu schimbăm camera. Dar cum facem cu apa?
— Eu i-am spus şi directorului — mărturiseşte instalatorul — şi el a scris la judeţ. Iar judeţul a reclamat la Bucureşti. Poate vine răspuns cît sînteţi aici şi aveţi noroc de se rezolvă.
Pleacă, salutîndu-ne cu un deget la tîmplă.
Ne descurcăm cum putem încă o zi şi a treia îl caut pe director.
Un om agreabil, îndatoritor. E surprins de ceea ce ne-a spus omul trimis de recepţie:
— Cum nu e prima oară cînd mistifică clienţii, l-am şi dat afară. Ieri. Aşa că vă trimit numaidecît un altul, bun, care va repara imediat defecţiunea.
Omul bun se prezintă după numai zece minute. E bătrîn, înţelept, în salopetă albastră.
În timp ce deşurubează chiuveta, bombăne, necăjit, suflîndu-şi mereu nasul cu două degete:
— Uitaţi-vă ce-a făcut mizerabilul acela: ţeava de apă rece era puţin spartă, iar el în loc s-o lipească, a astupat-o cu totul, ca să nu-şi bată capul. Un nemernic. Nu ştiu cum de l-au putut angaja. Mai ales că e de meserie potcovar.
— Potcovar?
— Da, potcovar. Ştiţi ce de-a stricăciuni a făcut pe-aici? De mult voia să-l scoată direcţia dar n-a putut că era finul şefului de la centrul de fructe de pădure. Acuma, dacă l-au scos pe acela, că s-a dovedit c-ar fi furat vreo trei mii de kile de mure, fragi, smeură şi ciuperci, a dat Dumnezeu şi l-au trimis şi pe fin după naş.
Plecăm să ne plimbăm ca să nu-l stingherim. Facem o scurtă excursie, vom reveni seara. Îl rugăm să lase cheia la recepţie şi-i mulţumim pentru osteneală.
Omul oftează adînc.
— Noroc că eraţi doi la întreţinere — zic.
— Care doi? Că eu îs electrician. Dar, sigur, că mă pricep oleacă şi mai dau din cînd în cînd cîte o mînă de ajutor. Cred că netrebnicul acela a defectat atît de rău totul încît va trebui să spargem pînă în pod după aceea pînă în pivniţă.
Parcă nu-mi vine a crede. Întreb:
— Dar alt instalator nu mai e?
— De unde? Că aici sîntem în munte. N-aţi văzut? Un sătuc. Cîteva case.
Plecăm cu sufletul îndoit.
Ne întoarcem pe înnoptat.
Cheia nu e la recepţie.
Găsim uşa camerei deschisă.
Baia e plină ele ţevi, şuruburi, manşoane de cauciuc. Şi chiuveta, şi duşul sînt demontate. Nu curge nici un fel de apă.
Recepţionera, chemată la faţa locului, ia act de dezastru în chip flegmatic:
— S-o fi dus să caute vreo piesă...
E ora nouă seara.
— Să-l mai aşteptăm?
— Da’ eu de unde să ştiu?
Şi ne părăseşte, informîndu-ne peste umăr că mîine dimineaţa îi va comunica directorului.
A doua zi, pe la prînz, omul agreabil şi îndatoritor ne vizitează, conspectează catastrofa din baie şi clatină din cap vădit amărît:
— S-a întîmplat ce-am bănuit!
Vrem să ştim şi noi ce anume bănuise.
— Bătrînul e un meseriaş bun. Aş pretinde chiar că foarte bun. Ca electrician. Evident, se pricepe şi la mecanică, la zidărie, la calorifere... Dar are un obicei nenorocit, cînd dă peste o problemă încurcată, cum e aceasta, se zăpăceşte, lasă totul baltă, se duce şi se îmbată la bufetul sătesc, iar noi umblăm să-i dăm de urmă.
Într-adevăr, după căutări îndelungate, care durează cîteva ore şi la care participă o parte din personalul hotelului, electricianul e găsit, într-o stare imponderabilă, într-o căpiţă de fîn dintr-o poiană a pădurii de conifere. E adus cu greutate pe o targă improvizată. I se administrează, la subsol, duşuri reci şi masaje. Se pare că nu va fi utilizabil cel puţin două-trei zile.
Directorul îşi cere scuze, cu eleganţă, şi ne anunţă că a doua zi la opt va recurge la „soluţia ultimă şi radicală". Nu, să nu ne mutăm, e păcat de cameră: e cea care n-are nici un vecin, e cea mai luminoasă, are cel mai lung balcon etc.
— Dumneata eşti specialistă? — întreabă, vădit neîncrezătoare, nevasta.
— Da, doamnă. Ce, nu par?
— Aşa tînără, cu halat alb, în papuci...
— Nu-s tînără, am treizeci de ani şi lucrez jos, la cofetărie, eu fac plăcintele, prăjiturile, îngheţatele pe care le mîncaţi la desert.
Recunosc că acelea au fost gustoase, dar una e cornuleţul cu fragi şi frişca şi alta ţeava spartă.
— Apoi nu, că meseria mea de bază a fost instalator de apă şi canal, pot să vă arăt şi diploma de la şcoala profesională — se destăinuie, voioasă, totuşi tînără dublă specialistă, în timp ce pune surprinzător de rapid ordine în elementele răvăşite pe mozaicul din baie... Vedeţi — şi ne arată un cauciuc negru care pare a fi fost strivit de un buldozer — unul din deştepţii care au lucrat aici a împins pe ţeavă, garnitura, care a blocat apa rece. Aia tot venind cu putere, de sus, a fisurat conducta. Nu-i mare lucru, dar dacă nu te pricepi...
Trage o fugă pînă la subsol, de unde se reîntoarce cu o lampă; sudează, leagă, strînge şuruburi, ciocăneşte, cu o dexteritate într-adevăr remarcabilă.
— Şi de ce te-ai lăsat de meserie?
— Ei, de ce... Nu eu am lăsat-o, bărbatu-meu m-a obligat. A zis că e prea murdară pentru o femeie şi că el vrea ceva mai curat. El e chelner aici, poate că v-a şi servit la masă. Cînd s-a deschis hanul, ne-am prezentat amîndoi, că sîntem chiar de-aici din sat, şi ne-am angajat. Că între timp eu m-am recalificat în alimentaţie: patiserie şi cofetărie... trebuie să mai asculţi din cînd în cînd şi de bărbat. Nu, doamnă?
Nevastă-mea e de părere că fiecare din soţi trebuie să asculte de celălalt.
— Nu-i aşa — răspunde, sigură de ea, Gianina (că aşa o cheamă) fixînd chiuveta în perete. Dacă el e bun cu mine, nu mă bate, nu mă înjură, aduce toţi banii în casă, eu de ce să nu-i fac o plăcere?
— Bine, stimată Gianina — schimb eu cursul discuţiei — Gianina şi mai cum?
— Leoarcă.
— Poftim?
— Ei, ştiu că numele nu-i prea arătos. Pe mine de fată mă chema Clopoţel, dar dacă ăsta-i numele soţului, să nu-l iau că nu-mi place familia?... Şi cum vă ziceam — sporovăieşte, veselă, întrerupîndu-se din cînd în cînd ca s-o întrebe pe nevastă-mea „dar rochia de unde aţi luat-o?" „dar mărgelele?" „dar inelul?" — cum vă ziceam, cînd e ceva greu, mă roagă tov. director să repar eu şi pe urmă îmi dă douăzeci şi patru de ore libere.
Îi place oare cofetăria?
Îi place. Că se şi cîştigă bine.
— Ia uitaţi-vă puţin pe geam: vedeţi casa aceea ocru?
— O vedem. Am văzut-o şi la sosire şi am admirat cum e împodobită cu plăcuţe de ceramică.
— Din cîştigul meu şi a lui bărbatu-meu am făcut-o, să ştiţi. Eu am vrut să fie culoarea ocru. Avem, la parter şi la etaj, şase camere, aşa că trei le-am şi închiriat la turişti. E drept că ne-a mai dat şi mămica vreo cincizeci de mii, că ea e responsabilă la cooperativă, a mai pus şi socru-meu vreo şaptezeci, că el e cioban...
— Ei, de unde era să scoateţi de la un biet cioban atîţia gologani?
— Ce biet, domnule? De ce-l porecliţi aşa? Dumneavoastră ştiţi cît scoate un cioban acuma, pe lună? Ştiţi ce căutare are? Că se bat pe el cinci ceapeuri şi o sută de individuali?
Şi, deodată, ne roagă să umblăm la robinete, să vedem cum curge, în şuvoi furtunos, şi apa fierbinte, şi cea rece.
Chiar. O felicităm. O poftim să mai stea o clipă cu noi. S-o cinstim cu ceva, după obicei. Acceptă, dar numai după ce-o să strîngă şi o să măture în baie, ca să fie treaba „completă".
Ne aşezăm pe paturi şi nevastă-mea îi oferă la alegere pişcoturi, bere, vin sau vişinată de casă. Alegem, toţi trei, vişinata. Pişcoturile sînt conspectate cu circumspecţie.
— Şi aşa... Socrul dumitale păstoreşte oiţele cu folos.
— Apoi deh... Cu ce credeţi că urcă el la stînă?
Nu-mi închipui cu ce.
— Cu autoturismul de teren „Aro", proprietate personală. Cîştigat cinstit: din muncă... Şi ajutoarele lui? Că are două ajutoare, doi fraţi gemeni...
— Nu-i ia cu el în maşină?
— Nu, că vin şi pleacă pe rînd. Fraţii vin cu motocicleta lor japoneză. Cu ataş.
Apreciez că e „foarte frumos". Şi probabil că s-au obişnuit şi oile cu vehiculele în chestiune.
— Nu-i o problemă să obişnuieşti oile cu ceva — filosofează, inspirată, Gianina Leoarcă, bînd, cumpătat, păhărelul. Se obişnuiesc ei oamenii, d-apoi vitele. Eu cum m-am obişnuit cu cofetăria? Ba am mai fost şi în străinătate la perfecţionare, de m-am perfecţionat şi eu, i-am perfecţionat şi pe ei.
Sîntem dornici să aflăm amănunte. Umplem din nou păhăruţele cu vişinată.
— Eu, dragă doamnă şi dragă domnule — , îşi scutură zulufii instalatoarea-cofetăriţă — am, aşa, un fel de fantezie că mereu născocesc alte prăjituri, de se miră şi maiştri cu experienţă. Şi fac eu într-o zi nişte rîndunici, ce nu s-a pomenit. Aveau vrasăzică un căpuşor şi codiţa de ciocolată, iar trupul din zahăr ars, cu aripi de portocală. Vin două autocare cu elveţieni la hotel şi după ce mănîncă două-trei rînduri de rîndunici de-ale mele, că nu se mai săturau, întreabă cine le-a făcut şi mă cheamă să mă laude. Unul din turişti era un fel de şef chiar la o întreprindere de dulciuri. Mă tot descoase, îmi cere reţete şi pe urmă mă întreabă dacă n-aş vrea să vin o vreme la ei, să fac şi acolo ce ştiu, să-mi plătească drumul, şi şederea, să-mi deie şi leafă. Mă sfătuiesc cu bărbatu-meu, el zice că mă lasă dar dacă află cumva că n-am fost cuminte mă schilodeşte. Că asta e vorba lui iubită: „Te mutilez".
— Şi-ai fost?
— Am fost. Am lucrat trei luni încheiate la „Le Grand Patiseri" dă Lozan, pe strada Volter, drept în centrul oraşului. Aţi fost la Lozan?
Nevastă-mea îşi aminteşte că a fost.
— Atunci o ştiţi, e pe tot parterul, la stradă şi deasupra sînt opt etaje cu mărunţişuri.
Nevastă-mea nu-şi aminteşte de La Grand Patiseri, ea nu prea consumă dulciuri, ştie însă că există la Lausanne o stradă Voltaire.
— Aflaţi că m-au ţinut foarte bine, m-au plătit, mi-am luat şi rochii, ba chiar fiul patronului m-a cerut şi de nevastă — dac-a văzut că-s fată serioasă şi altfel n-ajunge cu mine la nici o socoteală; dar eu nu puteam să-l las pe Leoarcă al meu, să las casa făcută după planul meu, aşa cum am vrut eu, şi iaca, m-am întors şi sînt mai învăţată decît cînd am plecat.
Ne arătăm sincer încîntaţi de relatări, o felicităm şi-i dorim toate izbînzile ce şi le rîvneşte.
Gianina ne propune să poftim a-i vedea casa şi pe dinăuntru. Vişinata şi conversaţia, poate şi amintirile elveţiene au încălzit-o.
Venim, de ce nu? Invitaţia e acceptată cu plăcere.
— Să vă servesc şi eu cu ceva bun — zice. Că dumneavoastră văd că umblaţi cu produse tradiţionale, cam demodate, să mă iertaţi doamnă, altfel îmi sînteţi foarte simpatică.
Remarca ne binedispune.
— Şi ce anume bunătăţi moderne ai dori să ne oferi? — mă interesez.
— Să vă dau şi eu un Curvoazie veritabil, dacă vă place, dacă nu un Blecănduait cu cuburi de ghiaţă, să fumaţi un Dănhil, să muşcaţi dintr-un Toblerone, bineînţeles cu ceva gîscă umplută la mijloc...
Foarte îmbietor.
Nevastă-mea îi propune însă ca pînă atunci să ne facă şi nouă, la masa de mîine, nişte rîndunele din acelea cu care i-a dat gata pe elveţieni.
Gianina se ridică, mulţumind de trataţie.
— Le-aş face, dragă doamnă, că nu mi-i greu... Dar cu ce? Că n-am aia, nu-mi aduce ailaltă şi eu dacă nu dispun de tot ce scrie în reţetă, nu pot să înlocuiesc portocala cu prune şi ciocolata cu telemea. Aşa că diseară, de pildă, dacă vreţi desert, vă servesc compot cubanez de ananas presărat cu vanilie sau zmeură cu lapte bătut. Dar cînd veniţi la mine — să ştiu însă cu două zile înainte — vă trîntesc un tort „Ceahlăul", cu care am cîştigat eu o mie de franci la o întrecere la Lozan, de n-o să mă uitaţi toată viaţa!
(Perpetuum comic ’87, pag. 91)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu