Afară decembrie ningea spornic, oamenii circulau grăbiţi, zgribuliţi, preocupaţi. Preocupat era şi subalternul Clement Ionescu. Fericirea de care fusese cuprins încă de la prima oră a dimineţii îi crea un adînc sentiment de mulţumire sufletească. Lucrurile se întîmplaseră cam aşa: abia semnase condica, abia îşi pusese căciula, fularul şi paltonul în cuier, abia îşi desfăcuse plasa cu merinde — căci întotdeauna astfel îşi începea ziua de muncă, hrănindu-se şi, prin interfon, subalternul Clement Ionescu fusese chemat la secretariat. Secretara, femeie serioasă şi cu ochelari, îl introdusese, cu un zîmbet complice, în biroul directorial. I se oferise loc pe fotoliu, directorul, scriind de zor — mereu scria de zor, gurile rele susţineau că toate acele hîrtii acoperite de scrisul ascuţit şi greu de descifrat se transformau în prefeţe — mormăise un fel de scuză, apoi după vreo zece minute pusese stiloul în buzunar, îşi ridicase ochelarii pe fruntea pleşuvă şi zîmbise prietenos, cum numai el ştia să o facă. Adică numai el ştia să se metamorfozeze cu atîta talent din leu — slujbaşii îl porecliseră de altfel „leul din damasc", cu d mic — în acadea. Înghesuit în costumul la două rînduri, în dungi şi ponosit, cu venele gîtului umflate din pricina cravatei, cel chemat intuise totuşi că nu fusese adus în biroul directorial pentru o trebuşoară oarecare. Şi nu se înşelase. „Uite ce este, zise directorul, dumneata eşti un om deosebit de capabil, activ şi ataşat (tovarăşul deosebit de capabil înclinase capul cu modestie, deşi îi venea să plesnească de atîta bucurie, dacă nu chiar să iasă prin tavan umflat ca un balon, de atîta fericire), prin urmare te-am chemat să-ţi încredinţez o sarcină de mare răspundere. Dumneata ai o temă de cercetare?" „Am, să trăiţi, am. Duzii şi rentabilizarea stradală." „Ah, bun, exclamase directorul satisfăcut. Te-ai gîndit la prefaţă?" „Păi, să vedeţi, susurase Clement Ionescu, nădăjduiam că dumneavoastră, cu autoritatea dumneavoastră...". „Te-ai gîndit foarte bine, tema este foarte interesantă şi de mare actualitate." „Vă mulţumesc." „Lasă, îl întrerupse din nou mulţumirile nu au nici un rost, doar sîntem colegi." Colegi? Cum să fie colegi? Mă rog, gîndise subalternul, mai bine să tac, doar nu o să-l supăr tocmai pentru asemenea fleacuri (ştia el că nu erau fleacuri, dar condiţiile...) „În regulă, zisese directorul, atunci trebuie să mă sprijini şi dumneata. Am nevoie de o dudă, da, fie şi numai o dudă, ştii, pentru a nu mă rupe de realitate. Aşa că, poftim, astăzi eşti liber, pînă la sfîrşitul programului. La sfîrşitul programului, te prezinţi cu duda. Fără ea nu ai ce căuta la mine. Înţeles?" „Da, să trăiţi", izbucnise Clement Ionescu şi părăsise biroul val-vîrtej. De aceea era acum atît de fericit, umblînd prin ninsoarea de decembrie. O dudă! Ce mare lucru o dudă? Se oprea în dreptul fiecărui arbore întîlnit în cale şi, fie că era dud, fie că nu. cerceta cu speranţă crenguţă după crenguţă. Descoperea zăpadă şi iar zăpadă. Se udă, îngheţă, apoi i se făcu foame, dar nu renunţă, apoi ar fi băut o ţuică fiartă şi iarăşi nu renunţă, necazul era că timpul trecea şi dudele nicăieri, blestematele, parcă le înghiţise pămîntul. Făcu rost de o sapă şi începu să scurme jur împrejurul arborilor, tot mai zorit. Nimic. Împrumută un pikamer şi izbuti să se aleagă cu o amendă din partea unui paznic bătrîn, ostil cercetării, după cum i-o şi zise. Cam cu o jumătate de ceas înainte de sfîrşitul zilei de muncă, înţelese că nu mai avea timp să descopere duda, trebuia să se prezinte în faţa directorului. Cu mîinile goale. O luă încet spre serviciu, abătut, mai bine zis disperat, pentru că îi trecuse prin cap şi soluţia cea mai la îndemînă. Să bată la uşă, să se prezinte şi să răcnească: „Şefule, eu sînt duda!" Ar fi fost o idee, însă pe loc îşi imagină replica: „Dudă, dumneata? Dar ce, eşti de gen feminin? Dumneata eşti dud, iar eu ţi-am cerut o dudă, înţelegi, o dudă, în interesul prefeţei!"
Consideră, prin urmare, că lucrul cel mai bun ce îl avea de făcut în acea împrejurare era să se ducă acasă, unde îl aştepta măcar o fiinţă iubitoare, Clementina, nevastă-sa. Ea îi ascultă plîngînd întreaga poveste, căci omul ştia povesti frumos, după care, la sfîrşit, întrebă îngrozită: „Bine, bine, dar dacă acum, în decembrie, nu ai găsit, cum o să găsiţi voi o dudă tocmai vara?" Clemerit Ionescu nici nu cină din pricina supărării şi nici nu prea dormi. Abia spre dimineaţă aţipi şi avu un vis frumos, frumos: leul din damasc, cu d mic, promovase la D mare. Dezmeticindu-se, subalternul se îmbrăcă şi alergă la slujbă, cel puţin să se convingă dacă visele pot fi adevărate. De cum intră pe poarta instituţiei, colegii îi confirmară că, într-adevăr, leul promovase la D mare. De fericire, subalternul Clement Ionescu nici nu îşi mai respectă obiceiurile de dimineaţă — e drept, nici nu îşi luase merinde la el, dar de mîncare îi ardea lui acum? Scăpase, asta era singura chestiune importantă, de blestemata de dudă. „Şi cine e... noul?" îndrăzni să întrebe, neliniştit deodată fără motiv. „A — i se răspunde — un om straşnic, ăsta e autor de postfeţe." „Ei, să aştepte dumnealui pînă mi-oi termina eu lucrarea", gîndi înveselit subalternul. Însă tocmai atunci fu chemat în biroul proaspătului director care, de altfel, nu se deosebeaprea mult de predecesorul său. Tot bondoc, tot roşcovan... „Dragă — i se adresă acesta fără tranziţie — lucrarea dumitale mi se pare interesantă şi m-am gîndit că ai nevoie neapărat de o postfaţă. Eu, cum sînt gata să îmi ajut colegii la greu, mă ofer să ţi-o scriu neîntîrziat, sper că te bucuri, nu?" „Vă mulţumesc", îngăimă Clement Ionescu. „Dar, vezi matale — continuă autorul de postfeţe — am şi eu nevoie de o dudă, una singură, ştii, pentru a nu mă rupe complet de realitate. Aşa că, poftim, astăzi eşti liber pînă la sfîrşitul programului. Însă la sfîrşitul programului te prezinţi cu duda. Fără ea, nu ai ce căuta la mine. Înţeles?"
(Perpetuum comic ’87, pag. 54)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu