Acum freamătă de nerăbdare aşteptîndu-şi rîndul la cuvînt. La şedinţă participă şi tovarăşul Roşioru, care-l poate sprijini, dar mai ales tovarăşul Hodorogea, care poate decide. Cu tovarăşul Hodorogea tăiase castanii de pe „Corso", într-o singură noapte. Tot el, Flavius Pincă, după ce edilii refăcuseră, cu mult gust şi conform planurilor originale, se respectaseră pînă şi culorile de pe stampele de epocă, faţadele vechilor clădiri, propusese, într-o adunare similară, să se taie toţi castanii, bătrîni de peste o sută de ani, pentru a se vedea mai bine vitrinele. Se discutase aprins, şi pro şi contra, ecologii atacaseră tare, un pensionar vărsase chiar cîteva lacrimi, după trei ore de discuţii nu ajunseseră la un rezultat concret. Pincă însă-i convinsese pe Hodorogea care, pe vremea aceea, răspundea de sectorul silvic, acesta convocase nişte băieţi zdraveni, posesori de drujbe, şi pînă dimineaţa castanii fuseseră făcuţi surcele. Tovarăşul Hodorogea fusese mutat în altă muncă, la sectorul meşteşugăresc, dar scopul fiind deja atins se considerară victorioşi şi victime ale invidiei celor din jur. Drept care, folosind mijloacele fixe ale meşteşugarilor, ca să-şi demonstreze dragostea faţă de natură, transformară, tot în timp record, singura parcare a orăşelului într-un „plămîn verde" spărgînd asfaltul şi plantînd, la nimereală, tufe, gard viu, trandafiri, pini şi arbori ornamentali, spre disperarea posesorilor de autoturisme. În sfîrşit, i se dă cuvîntul. Fericit, îşi suflă nasul într-o bucată de hîrtie igienică pe care o trage din buzunar ca pe o panglică, îşi aşează ochelarii pe nas şi începe: „Tovarăşi, cetăţeni, vreau să vă reţin atenţia cu o problemă care a devenit vitală, ca să mă exprim aşa, pentru oraşul nostru vizitat de mulţi străini, din ţară şi de peste hotare. S-au înmulţit muştele, tovarăşi!" „Şi ce vrei? Să le prindem?" „Lăsaţi-l să expună!" Pincă tuşeşte, apoi continuă: „Dragii mei, eu nu vreau să omorîm cîteva biete muşte..." „Poate vrei să le dresăm!" „Nu! Vreau să distrugem specia. Definitiv. Să devenim primul oraş din lume fără muşte!" „I-auzi! Bravo!" Tovarăşului Hodorogea, care nu ţine seama de ironiile sălii, îi sticlesc ochii de poftă: „Cum?", aruncă el întrebarea. „Facem o şedinţă cu ele şi..." „Fii serios, tovarăşe! Omul acesta a gîndit. Spune, nene Pincă." „Am calculat totul. Avem nevoie de pompe şi de flit". „Ca pe vremea lu’ mama mare." „Ca! Pentru că nimeni nu mai fabrică aceste atît de necesare arme de luptă împotriva periculoaselor insecte care duce cu ele..." „Duc!" „Duce cu ele infecţiile!" Tovarăşul Hodorogea sare în picioare: „Noi ne angajăm să fabricăm pompele. Dacă e nevoie, preparăm şi flitul. Ne adaptăm din mers progresului, gradul de înnoire al producţiei noastre este foarte ridicat. Ne angajăm, în mod solemn, să asigurăm pompe şi flit pentru toată lumea." Tovarăşul Roşioru se angajează să sprijine. Pincă propune ca pompele şi substanţa să fie plătite din contribuţia în bani a cetăţenilor. Se votează pentru. Luîndu-şi avînt, tovarăşul Hodorogea — care gîndeşte şi la eficienţa activităţii meşteşugăreşti — pune la vot propunerea ca şi contribuţia în muncă să fie efectuată tot în cadrul acestei acţiuni, la confecţionarea pompelor, prepararea flitului şi bineînţeles la distrugerea periculoaselor insecte. Se aprobă în unanimitate. Pincă este în culmea fericirii: „Stimaţi tovarăşi şi concetăţeni, vă mulţumesc pentru încrederea acordată." Aici, reprezentanţii opiniei publice de vîrsta a treia, prezenţi în majoritate covîrşitoare la adunarea cetăţenească, aplaudă cu convingere. Un profesor, timid, însărcinat cu redactarea procesului verbal, aruncă şi el o întrebare: „Cum trec în proces acţiunea? Sub ce titulatură?" „Deratizarea muştelor!" răspunde Pincă mîndru şi sigur de el. „Păi, deratizarea e la şobolani", îndrăzneşte profesorul privind peste ochelari. „Tovarăşe, dumneata nu ne înveţi pe noi!", îl pune la punct Hodorogea, căruia îi place cum sună cuvîntul. Intelectualul nu se lasă: „Ne învaţă dicţionarul: stîrpirea şoarecilor şi şobolanilor prin otrăvire cu substanţe chimice sau prin culturi microbiene." „Bine că nu citezi şi din cartea de telefon!" sare şi tovarăşul Roşioru, care nu se formalizează, fiind un tip hotărît şi ferm. „Vine din franceză." „Scrie dom’le, şi lasă-ne în pace cu ciufuţii ăia care fac dicţionarele", concluzionează Pincă, fără drept de apel.
Curînd, în oraş apărură tricourile colorate, cu o muscă imensă pe piept, barată cu două linii negre. Copiii de grădiniţă, dar şi de şcoală, primiră, contra-cost, obligatoriu, palete de plastic, confecţionate în sectorul de care răspunde tovarăşul Hodorogea, cu care mai mult se plezneau între ei, decît să lichideze muştele. La Casa de cultură, în fiecare joi, un lector din Capitală conferenţia despre muşte şi obiceiurile lor. Se editară pliante şi afişe belicoase, creatorii lansară poezii şi coruri adecvate, se elaboră regulamentul concursului „Şapte dintr-o lovitură", cursurile de instruire a populaţiei pentru lupta de „deratizare a muştelor" fură organizate în timp record.
Doar acţiunea întîrzia să demareze căci, tovarăşul Roşioru, incitat de Flavius Pincă, căruia concetăţenii îi spuneau „împăratul muştelor" — bineînţeles fără să fi citit romanul lui William Golding, doar titlul le trecuse pe la ureche şi faptul că autorul fusese laureat al Nobelului, ceea ce îl flata pe cel poreclit — nu acceptă deschiderea festivă, la care invitaseră şi mijloacele mass-media, decît în condiţiile în care fiecare „suflet" va fi dotat cu pompă şi flit. Cînd, în sfîrşit, „mocăiţii" lui Hodorogea finalizară „dotarea" se stabili şi duminica mare. La ora startului însă dezamăgirea fu totală: toamna era pe sfîrşite şi un ger năpraznic „adormise" muştele. Cu pompele încărcate, cu paletele vîrîte la cingători, sutele de participanţi aşteptau pleoştiţi. „Pe cine dracu’ deratizăm? Că muşte, neam!"
Tot Pincă, orientat, găsi ieşirea: „Au pierit. Doar la carmangerie şi la laboratorul de cofetărie au mai rămas cîteva. Să le distrugem!" Distruseră cele două obiective, apoi declarară oraşul izbăvit de muşte. O pungă de plastic, în care fuseseră băgate cele cîteva amărîte, culese de printre geamuri, fu expusă la „Colţul naturii" al şcolii din localitate. Profesorul ăla nesuferit îi strecură, perfid, lui Pincă ideea că la primăvară muştele vor fi „cum au fost", dar acesta îl privi cu un aer dispreţuitor. În buzunar avea un şoarece, mic, de cîmp, învelit într-un rest de tricou de la acţiunea pe care o considera, confirmaseră şi şefii, se scrisese negru pe alb, în dările de seamă şi la gazeta de perete, se vorbise, la staţia de radioficare, „un mare succes, exemplu de urmat". Peste cîteva minute avea să-l depună, împreună cu memoriul justificativ al unei noi iniţiative pe biroul tovarăşului Hodorogea, care medita îngrijorat la mobilizatoarele cifre de plan, ce trebuiau îndeplinite şi depăşite în anul care se apropie, hotărîtor pentru viitorul micilor meseriaşi pe care-i păstorea cu multă dragoste.
(Perpetuum comic ’87, pag. 11)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu