După ce sprijinise cu un entuziasm fără egal echipa de fotbal a judeţului, după ce pusese pe picioare trupa de căluşari a uzinei „Energia", de ajunsese model pe ramură, Vasile Buburuză nu se dase înapoi să conducă o secţie a întreprinderii „Prestarea", apoi să se ocupe direct de curăţenia oraşului şi amenajarea parcurilor. Pe unde trecuse, multe mai pusese la punct, devenise faimos şi orice unitate l-ar fi dorit conducătorul ei. Dar „nea Vasile" cum i se spunea familiar, într-o bună zi, încurcă toate pronosticurile: deşi toată lumea era mulţumită de persoana lui, singura excepţie fiind chiar el însuşi. Puse, deci, piciorul în prag şi hotărî: „Nu mă mai aleg nicăieri". Făcuse mulţi oameni fericiţi, întreprinsese multe la viaţa sa, dar pentru nemurirea lui, pentru eternitatea Buburuzilor nu reuşise nimic. Tot frămîntîndu-se zile şi nopţi, din întîmplare — fiindcă nu prea obişnuia să citească — descoperi o formulare într-un ziar, care suna în felul următor: „Cîtă viaţă, atîta literatură!"
Asta era salvarea. Întîmplarea cu ziarul îi lumină într-atît mintea, că se crezu cel mai fericit om din lume. Da, îşi spuse, la o viaţă ca a mea, bogată, plină există şi o literatură pe măsură. Nu rămîne decît să o şi scriu. Dar cum? Nu se mai încercase niciodată în domeniul ăsta. Ajutorul, fireşte, se gîndi el, vedea tot de la cărţi. Ale altora. Cu firea sa de vajnic luptător, se puse chiar a doua zi pe treabă. Scutură rafturile a trei biblioteci şi cînd fu convins că-i era suficientă documentarea, trecu la masa de scris.
Nimeni n-avea să ştie dacă faima sa de om întreprinzător jucase vreun rol, nici dacă aflase atît de repede misterul creaţiei, dar, de la prima carte, dădu lovitura. Culegerea sa de povestiri fu un succes fără precedent. Revistele înserară nenumărate cronici, televiziunea îi aduse chipul pe ecran, biografii se interesară de viaţa şi activitatea lui. Cu toate astea, Vasile Buburuză îşi păstră modestia, răspunsurile date de el fiind simple, directe, pline de un bun simţ. Numai că într-o bună zi, unul din reporteri, uimit de publicitatea care i se făcea, îl privi cu atenţie, din faţă, din spate, din profil şi găsi o strivitoare inadecvare între trupul său şi insecta căreia îi purta numele.
— Trebuie neapărat să vă alegeţi un pseudonim, îl rugă el, fiindcă sînteţi oricînd pasibil de ironii, iar cînd va fi vorba să vi se traducă opera...
Înţelesese imediat ce voia să mai spună reporterul. Fu de acord.
— Dar cum credeţi că ar suna mai bine?
— Simplu, se bucură omul că poate deveni un aşa naş literar: Bazil Buburu.
O mai mare mîndrie nu se putea citi pe chipul lui Vasile Buburuză. Schimbîndu-şi numele, simţea că era nevoie să-şi schimbe şi firea. Căpătă o privire glacială, pasul deveni măsurat şi hotărît, capul părea a se ridica tot mai sus, ca al unui ales, ieşit dintre muritori. Această bruscă schimbare nu-i contrarie, cum s-ar fi aşteptat oricine, pe foştii lui prieteni, pe foştii subalterni ci, ciudat, chiar pe membrii familiei şi cîteva rude. Singurul furios se dovedea a fi fratele cel mare, Lisandru. Tuna şi fulgera. Cum adică, Vasile să i-o ia înainte cînd venise pe lume după el. Şi nici nu deţinuse funcţii de importanţa celora pe care le avusese el. Toate pînă cînd luă seama la mezinul familiei, Grigore. Ei nu se ostenise să arunce cu nori în fratele mijlociu, ci numai să-l imite. Adică să-i calce pe urme. Căpătă şi el curînd o morgă de maestru, se grăbi să-şi depună cărţile unde trebuia, le publică, avu mare succes. Asta era calea şi Lisandru, născut cel dintîi, ajunse la adevăr, dar şi la succes, cel din urmă.
O nouă campanie se declanşă pe diferite unde. Familia Buburuză deveni cap de afiş a multor emisiuni. Ascultătorii, cititorii nu mai conteneau cu comentariile. Cei mai fericiţi erau cei ce-l cunoscuseră cu alte prilejuri şi nu puteau să nu se bată cu pumnii în piept: „Din mijlocul nostru s-au ridicat oameni de valoare", „Nasc şi pe la noi genii" şi-atîtea altele. Unii comentatori sesizaseră că scrierile celor trei se asemănau, dar nu se alarmară, dimpotrivă, descoperirea fu un nou prilej de a aduce vorba de puterea genelor, de predispoziţia neamului Buburuză pentru o anume creaţie. Tocmai cînd se făceau pregătiri intense să li se reediteze întreaga operă, unul din cercetătorii uitaţi în bibliotecă, făcu o descoperire iritantă: opera lui Bazil Buburu era o copie fidelă după nişte traduceri publicate cu vreo cincizeci de ani în urmă, la o tipografie din provincie.
Această ştire zgudui iarăşi casa Buburuzilor. Afluenţa reporterilor fu şi mai mare. Se cereau amănunte, se înregistrau puncte de vedere, se avansau supoziţii. Noi am păstrat doar o parte din depoziţii.
Soţia lui Bazil Buburu: Nu ştiu nimic, mai nimic, în actele lui nu m-am băgat niciodată. De cînd şi-a luat nasul la purtare, vorbea şi de-un divorţ, dar nu l-am primit, fiindcă eram ocupată cu bucătăria. I-am spus eu de cîteva ori: Vasilică, lasă cartea că pe mulţi i-a înnebunit drăcovenia asta!
Fiul lui Bazil Buburu: Dacă primeam lovelele de la babacul, de ce l-aş fi tras de limbă de unde le are! Am stat şi prea puţin pe-acasă în ultimii ani, se vede că l-am pierdut de sub supraveghere şi uite ce-a făcut. Dar ce-a făcut? aş vrea să ştiu şi eu.
Soţia lui Lisandru: E un criminal, domnule, Babaruză sau Parparuză cum şi-a zis! Mi-a stricat bărbatul, care mă iubea şi mă aştepta cu flori cînd ieşeam din schimb. N-am ştiut că fură, dar dacă a făcut-o, ruşine! Nu mai este demn de neamul nostru.
Lisandru Buburuză: Nu-l cunosc pe Bazil Buburu. Am avut un frate, dar altfel se numea. Cine se leapădă de neam, nu mai trebuie cunoscut. Noi am avut o viaţă nobilă, de Buburuză, care n-a admis niciodată corpuri străine în familie. E un nenorocit tovarăşul Bazil Buburu! Onoare muncii!
Grigore Buburuză: Luînd în consideraţie situaţia şi analizînd-o pe toate feţele, putem conchide că Bazil Buburu e un element duşmănos cauzei noastre drept pentru care cerem să-i fie aplicată cea mai drastică pedeapsă. În numele dreptăţii, trec pe numele lui opera întregii familii, ca să simtă cît de greu este s-o ducă în spate. Luptăm pentru adevăr!
Părăsit de toţi membrii familiei, de rude şi de prieteni, Vasile Buburuză, alias Bazil Buburu, profitînd de microfoanele care i se întindeau pentru a da o ultimă declaraţie, a spus:
— Sînt foarte fericit că las în urma mea o zestre atît de bogată: mărturii mincinoase, interviuri grăbite, studii necoapte, depoziţii răuvoitoare, copii legalizate, acte false. Cine şi-ar fi putut dori mai mult după o viaţă de om! Am scos din uitare nişte cărţi peste care se aşternuseră liniştea şi praful. Cu ele am ieşit şi eu la lumină. Numele meu va fi veşnic pe buzele generaţiilor viitoare. Vă salută întru eternitate Vasile Bazil Buburuză Buburu!
Cîţiva anonimi care roiau întîmplător prin jurul lui, aruncară căciulile de pămînt şi exclamară:
— Învăţătorule! Iată unde ne era speranţa!
(Perpetuum comic ’84, pag. 254)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu