Teatru foarte scurt

        În ziua cînd Ahile Bilă a preluat problemele culturale în întreprinderea noastră, s-a lăsat o linişte grea, prevestitoare de catastrofe; se auzeau numai termoplonjoarele sfîrîind pe fundul oalelor din care apa se evaporase.
        Numai paşii lui s-au auzit o vreme de la etaj la parter şi fluieratul de mierlă nebună, ceea ce ne-a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie de dovezi, că Ahile pune la cale trecerea de la cuvînt la faptă.
        Uşa a zburat într-o parte, apoi şi cealaltă, şi Ahile a intrat călcînd felin, cu un zîmbet calin pe obrazul său cabalin: strălucea tot, era unsuros ca un purcel de atîta zîmbet şi feţele noastre s-au pungit vizibil. Agurida colectivă n-a observat-o, în schimb, ne-a servit un alt surîs care l-ar fi aruncat pe Robert Redford pe ultimul loc în clasamentul simpatiilor de la Buftea americană.


        Entuziasmul lui ne-a contaminat şi pe noi, fiindcă pe cei duşi de-acasă nu e bine să-i superi, deci ne-am bulucit toţi să-i cîntăm în strună.
        — Băieţii! a urlat el, ce sînteţi voi aici în acest birou?
        — Un colectiv mic, dar greu! a venit răspunsul.—
        — Ca găina lui Hagi Tudose, a completat un recent încadrat, nepot cu directorul care fusese destituit, dar pe care noul l-a păstrat pentru a avea cu toţii o pildă vie a ceea ce înseamnă „omul e ca oul: l-ai scăpat jos, s-a dus..."
        — Linişte novice acneic! l-a calmat Ahile. Şi ce mai sînteţi voi, băieţii?
        — Puşi pe fapte culturale mari! a răcnit alene cel mai în vîrstă dintre noi, mai demult om tînăr şi el.
        — Voi o să fiţi pionierii unei chestiuni pe care mintea mea a fătat-o recent...
        Imaginea asta ne-a cam dat fiori, nu vezi în fiecare zi un creier în chinurile facerii, chiar dacă nevasta lui Ahile Bilă nu se afla pentru prima oară la maternitatea de idei...
        — Vom face teatru foarte scurt, intram şi la economii, sinteză dramatică, băieţii, facem turnee, întîi din secţie în secţie, apoi pe instituţie, apoi interinstituţii şi dacă vă ţineţi de fundul meu vă promit să vă bata în luminile ochilor reflectoarele de la Teatrul Naţiunilor!
        S-a lăsat din nou liniştea de la început (cînd nu era nimic pe pămînt şi Dumnezeu umbla să-l utilizeze), numai Bilă se legăna pe călcîie, cu mîinile la spate şi se uita la noi ca la nişte pui de găină făcînd elongaţii unei rîme.
        Ideea lui ne-a răsturnat cu roţile în sus şi doi dintre noi s-au declarat bolnavi, unul de meningită cu tulburări de conştiinţă, celălalt gripă spaniolă, cu virus basc, grupa ETA; din cauza asta pe ultimul l-a căutat o comisie de medici, însoţită de nişte tipi voinici care au stat în spatele lui în chip de umbră dublă.
        După două zile Ahile ne-a adus compendiul lui de dramaturgie natală şi universală. Marile piese alte lumii erau rezumate în cîteva propoziţii, iar jocul de scenă şi replicile rămîneau la latitudinea fiecărui interpret. Astfel, în Othello „acţiunea se referă la un cetăţean bogat care s-a căsătorit cu o blondă. El o iubea ca un nebun mare şi era gelos iar prietenul lui care îl ura îi dă o batistă de infidelitate, aşa că Othello o strînge de gît pe soţie şi după ce o strînge îşi dă seama de greşeală şi de strîns."
        Axîndu-şi prea mult indicaţii regizorale pe chestiunea cu sugrumatul, după două repetiţii nici o colegă n-a mai vrut să fie Desdemona, una l-a dat în judecată pe un tovarăş cumsecade de la sectorul încărcări-descărcări manuale care făcea dublă la scena respectivă.


        Rafinamentul lui Ahile a mers şi mai departe, a născut Ideea ideilor, sub forma unui mixtum compositum de dramaturgie, un fel de teatru absurd de tot. Piesa respectivă ţinea cam 5 minute şi dialogurile se desfăsurau cam aşa:
        JULIETA: Ce mult e pînă-n zori, iubite, şi ce aproape este ziua.
        CHIRIAC: Aoleo, acuşi vine jupînul acasă!
        JULIETA: Otrava nu-i decît un drum spre întîlnirea cu un somn de moarte! Mi-e frig, Romeo, strînge-mă în braţe!
        CHIRIAC: Îl văzui eu cu ochii mei pe moftangiu, jupîne, stătea pe bina şi se ştergea de var!!
        Sau şi mai crîncenul episod:
        COANA CHIRIŢA: Iată-mă-s isprăvniceasă, visul meu s-a împlinit! I-o dau pe Luluţa că-i fată cuminte şi orfană! —
        Şi aşa mai departe... Macbeth era în dialog cu Spiridon Biserică, Miroiu îi făcea curte Mariei Stuart, se înghesuiau oamenii să ne vadă, ne strecurau şi bani să mai repetăm o scenă sau alta, care le rămăsese la inimă. La Teatrul Naţiunilor n-am ajuns, cine ştie de ce, Ahile a umblat încă o lună după ce fusese scos din funcţia de responsabil cu probleme culturale, din birou în birou şi întreba amărît: „De ce, băieţii? Aşa ceva nimeni n-a mai făcut nici în Instituţia noastră nici în lume!"

(Perpetuum comic ’84, pag. 86)