— Tovarăşe Tovărăşanu — zic eu demn, cu lipsa de slugărnicie care mă caracterizează. Nu vreţi să vă duc geanta diplomatică? Daţi-mi măcar portofelul, pare să fie greu.
— Lasă, tovarăşe Tovărăşelu. Spune mai bine de ce m-ai tîrît prin coclaurii ăştia.
— Coclauri? E noul parc din Apusului-Vest. Voiam cu tot dinadinsul să vă arăt locul de joacă al copiilor. E mai degrabă un lăcaş de tortură, o reminiscenţă a Inchiziţiei. Priviţi acest leagăn din cornier de patruzeci de milimetri... auziţi-l cum scîrţîie lugubru... observaţi buloanele... belciugele... lanţurile zuruind...
Tovărăşanu se înfioră fără voie. Schiţează gestul de a se lipi de umărul meu. Mă îndepărtez puţin.
— Sau aceşti berbeci. Probabil că tot un soi de leagăne ar vrea să fie. Tălpoaiele acestea de lemn pline de aşchii... sistemul acesta de pîrghii pentru strivit degeţelele micuţilor... acum o săptămînă un astfel de berbec a izbit o fetiţă...
Tovărăşanu şi-a mai revenit. Atinge admirativ oţelul acoperit cu vopsea verde.
— Ce solid pare...
— Solid? Priviţi mai bine toboganul scund, rece, îndesat, din beton. Un megalit. La picioarele lui... mocirla aceea... e locul de aterizare a micuţilor.
Tovărăşanu îşi freacă mîinile:
— Excelent! Excelent! Ăsta durează o veşnicie. Există şi în faţa blocului meu un părculeţ cu astfel de leagăne. Îmi amintesc că au fost cîteva accidente uşoare. Totuşi, de douăzeci de ani leagănele nu s-au clintit din loc.
Sînt dezamăgit. Dezorientat. Pierd teren. Mă zbat:
— Ce minunaţi ar fi nişte căluţi fără muchii, din plastic. Nişte castele din burete. Nişte mingi uriaşe de cauciuc. De pe tobogan, copiii ar ateriza într-un bazin plin cu mingi de ping-pong multicolore...
Tovărăşanu mi-o reteză scurt:
— Destul. Aiurezi. Cornierul, betonul, astea n-au moarte. Copiii trebuie să se obişnuiască de pe acum cu durităţile vieţii. Viaţa nu e făcută din mingi de ping-pong multicolore, ci din dale de beton, şine, traverse, tuburi, vagonete. Ai uitat asta?
— N-am uitat. Credeam că de aceea producem maşini, ca să-i scutim pe copiii noştri de ceea ce ne-a îmbătrînit pe noi înainte de soroc.
Tovărăşanu se înduioşează puţin, dar nu suficient.
— Destul, tovarăşe Tovărăşelu. În definitiv, nu văd nici un copil în parc.
— Sînt îngroziţi. Ia să aibă nişte maşini gonflabile, nişte cuburi de polistiren! Ar năvăli cu miile. Li s-ar dezvolta imaginaţia.
— Utopii. Ia uită-te la dumneata: îţi cunosc dosarul, altceva decît ţurca şi poarca n-ai jucat în copilărie. Oi fi avut şi un cerc, şi o praştie. Atît. Şi vezi ce frumos ţi s-a dezvoltat imaginaţia? Splendid.
Eram învins. Supărarea mea ţinu o lună. Peste exact o lună primii un telefon de la Tovărăşanu. Era seară, şi mă suna acasă.
— Măi, tov’ Tovărăşelu... Am un necaz. Fii-miu a plecat la specializare, în străinătate... Şi-a lăsat fetiţa la noi... Da, omule, patru anişori... Nu pot s-o las printre fierătaniile alea din faţa blocului... Mi-e că se spînzură. M-am uitat atent: sînt foarte periculoase. Cum era proiectul acela al tău? Fă-mi o propunere, o schiţă, un deviz.
I-am promis că da, îi fac. Mă pricep la desen. O ghiulea de fontă urma să contrabalanseze greutatea trunchiului de brad... Cangea, eliberată de un arc puternic...
(Perpetuum comic ’84, pag. 69)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu