— Da, în cartoanele acestui ierbar se odihnesc pentru vecie trei anotimpuri: primăvara, vara şi toamna. E drept, rochiţele Florei nu mai scînteiază în acest garderob. Şi totuşi, vraja lor e de nestins. Iată acest ghiocel! Nu, nu pune mîna! Priveşte-l cu lupa... Nu-i aşa? Parca doarme... Îl privesc acum în toiul primăverii şi, dezminţînd termometrul şi pe nevastă-mea ce mă trimite după gheaţă, mă văd parcă în crîngul mirosind a zăpadă, a frunze moarte, sub întîiul sărut al primăverii. Stai! Treci după boschetul de colo dacă vrei să strănuţi!
N-a fost însă nici un strănut. Liniştit şi poetic amicul continuă:
— Iată! Algele acestea brune sînt presate între două sticle. Crede-mă, nu există o ţesătură mai fină decît a acestor neînsemnate plante. Parcă le vezi plutind. Nu, nu, te implor, nu răsufla pe gură - se agită din nou proprietarul ierbarului. S-ar putea să le risipeşti ca pe-o cenuşă sacră... Sau iată aici — întoarce el o nouă filă a ierbarului — o plantă modestă: Traista ciobanului — cu umbreluţa ei de steluţe albe... Oh, îmi evocă cărările prăfuite bătute de ciobanii singuratici, păziţi numai de modestia ei... Şi priveşte brînduşa aceasta de toamnă, cu potirul ei violet, în care, parcă, s-au topit toate amurgurile lui Bacovia, sau margareta aceasta de cîmp, ca un cărăbuş de aur. O, dar să lăsăm ierbarul. Mă podideşte emoţia, mi se împăienjenesc ochii de lacrimi şi văd în orice miţişor de salcie un crin imperial. Şi doar e limpede: n-am voie să lăcrimez. Umezeala nu le prieşte delicatelor mele prizoniere. Profesorul face o pauză, apoi continuă cu pumnii strînşi: O, de-ai şti cum păstrez acest ierbar.. Îţi jur că dacă un şoarece ar îndrăzni să-mi roada un singur stigmat sau o sepală, îţi jur, pisică m-aş face!
În aceeaşi clipă vocea îi fu acoperită de un lătrat ascuţit, care venea din stradă.
— Ia te uită, potaia! Iar a fugit de acasă! Stai o clipă! Să vezi ce mi ţi-l pocnesc!
Tînărul se îndreaptă hotărît spre un arţar plantat de curînd pe marginea trotuarului, îndoaie tulpina cu piciorul, îi smulge furios crenguţele, apoi aleargă după cîine.
La colţ, cîinele schelălăia jalnic. Dar botanistul se întoarce victorios şi zvîrle senin reteveiul. Priveşte apoi nedumerit spre prietenul lui. De ce e supărat?
— Îţi pare rău? A, pagubă-n-ciuperci... Un arţar banal... Pentru mine n-are nici o valoare
— Cum n-are nici o valoare?'
— Nu cumva îţi închipui că ai putea presa copaci? Hai. Şi... pe urmă, priveşte... Accacia comunis... Frunzuliţe... Vezi? Arţar am eu de mult în ierbar!
(Perpetuum comic ’84, pag. 35)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu