Domnişoara Maruca Schiavoni

(fragment dintr-un roman în curs de apariţie)

        Pe Fiţa lu’ Costea lu’ Sîrbu o cunoscusem la balul de Sînta Mărie-Mică, pe opt septembrie. Cînd, în sala berăriei din centru, tineretul intelectual al satului petrecuse o noapte de pomină. Totul fusese organizat de nea Chiţu Marincu, învăţătorul cel mai vechi din comună, poreclit şi „Ţui", din pricina propensiunilor sale către preparatul din prune. Dînsul angajase şi „orchestra", în realitate formaţia instrumentală a satului, care cînta la înmormîntări, nunţi şi ghiluşuri, şi alcătuită doar din două clarinete, o tobă şi-o goarnă.
        Iar cînd Fiţa se produsese cu „Piatra, piatră, de e piatră...", pur şi simplu îmi pierdusem minţile. Pînă atunci, nu numai că nu întîlnisem o asemenea frumuseţe de fată, dar nici nu-mi fusese dat s-aud o voce atît de bine impozată, penetrantă şi cu totul neobişnuită. Avea o emisie specifică, tinzînd spre registrele joase, în stare însă să mişte şi inimile cele mai nesimţitoare. Tulburat, imediat după ce-şi terminase „numărul", mă dusesem de-a dreptul la nea Chiţu, şi-l rugasem:
        — Prezintă-mă fetei ăsteia, c-alt minteri nu ştiu ce-o să se-ntîmple!...
        — Bă nepoate, eu te prezint, dar bagă de seamă ce faci, că-i fată de militar, şi dacă te prinde tac-su cu ea, o să fie vai şi-amar de oasele tale! Mai sînt vreo doi danaci băgaţi în spital, la Băileşti!...
        După ce ne făcuse cunoştinţă, nea Chiţu Marincu, neam de-al nostru, ceva mai îndepărtat, ne lăsase singuri şi se cărase la bufet. Unde-l aşteptau sticlele cu ţuică, puse la gheaţă, şi castraveţii muraţi...
        Iar eu şi cu Fiţa, intimidaţi oarecum, mai ales de cînd îi mărturisisem că sînt poet, iar ea-mi spusese că vrea să se facă „artistă populară", ca Maria Tănase, ne-am luat de mînă şi ne-am retras în curtea din dosul berăriei.
        Acolo, scăldaţi de lumina palidă a unicului felinar de lîngă gard, i-am recitat din Eminescu. „Pe lîngă plopii fără soţ" şi „Atît de fragedă te-asameni, cu floarea albă de cireş". Iar Fiţa, adînc zguduită de versurile ascultate, mi-a cîntat „in sotto voce”, numai pentru sufleţelul meu, „Ciobănaş la oi m-aş duce".
        Spre ziuă, după ce-ajunsesem şi la un schimb de sărutări nevinovate, de mă trecuseră tot soiul de curenţi electrici pe şira spinării, ne-am declarat reciproc dragostea ce ne pocnise în cap. Exact ca-n filme. Amor la prima vedere.


        Şi-a urmat şi-o a doua vedere. Şi-a treia, şi-a patra, şi toate celelalte. Cînd, după ce se lăsa noaptea, ne-întîlneam, ferindu-ne de ochiul vigilent al grănicerului (fost), pe malul bălţii din grădina lui Stănoiu. Era, mai curînd, un fel de băltoacă, ceva mai mare totuşi, din care zarzavagiul îşi scotea apa pentru udatul produselor sale agro-alimentare. O apă destul de suspectă, deloc limpede, fiind îmbîcsită de lintiţă şi alte impurităţi vegetale, ca mătasea broaştei, cotoare de ardei gras, coji de lubeniţe şi pepenoaice.
        O săptămlnă dăinuise poemul nostru de amor. Pur artistic. Un autentic recital de poezie şi muzică. Eu îi dădeam înainte cu Eminescu, ba îmi sporisem repertoriul abordîndu-l şi pe Minulescu, iar Fiţa îmi cînta numai „Piatra, piatră, de e piatră..." Chestia cu „Ciobănaşul" o abandonase, Poiana fiind un sat eminamente „arabil".
        Însă, în cea de-a opta zi, se produsese catastrofa. Care şi-acum punea sub semnul întrebării viitoarea noastră întîlnire, stabilită, dealtfel, încă din seara balului. Nu era vorba de-o întîlnire obişnuită. Căci, slavă Domnului, dintr-astea aveam şi cîte două pe zi. Nu, ci de-o întîlnire a majorităţii tineretului şcolar dezvoltat, care dorea să-l sărbătorească pe nea Chiţu Marincu, la dînsul acasă, cu prilejul zilei sale de naştere. Cînd avea să fie tămbălău mare. Cu muzică şi dans, recitări şi alte numere spectaculare.
        De n-ar fi fost ideea aceea sinistră, a Fiţei, de-a se plimba pe malul băltoacei, în loc să stea liniştită sub roata de apă, unde ne pupam intensiv, de mama focului, nu s-ar fi întîmplat nimic grav. Fiţa însă insistase:
        — Hai, mă Adule, nu te lăsa atîta rugat, c-o dau în mă-sa de treabă, zău aşa! Vrei să-ţi cad în genunchi, ca să mergi cu mine pe malul înverzit al lacului?...
        Deşi mă enerva cumplit şi mă scotea din balamale diminutivul pe care mi-l administra Fiţa, nu-mi plăcea nici metafora exagerată cu „malul înverzit al lacului". Care lac?... Şi-apoi, chiar dacă era înverzit din pricina mătăsii broaştei ce se întinsese pînă şi pe pămînt, mal era ăla? De unde şi pînă unde... Mai curînd, se putea spune că-i un soi de mocirlă chiftoasă, ceva mai groasă ca o mămăligă. Şi care nu se ştia niciodată de unde începea şi unde se termina.
        Fiţa, în seara aceea, îmbrăcase o rochiţă drăguţă, dintr-o pînză subţire, ca un tifon, albă şi plină de volănaşe. Era convinsă că-mi va rupe gura. De unde să ştie, nefericita, că lucrurile aveau să se petreacă pe dos?
        Nici n-apucase să facă vreo doi, trei paşi pe „malul înverzit", după ce mă rugase s-o iau de mijloc, ca totul să decurgă cît mai romantic, şi Fiţa a dispărut brusc din cîmpul meu vizual. Prăbuşindu-se în văgăuna săpată de Stănoiu, în „malul" acela afurisit, pentru captarea apei utilizate la irigarea fitaralelor de ceapă, gogoşari şi ciuşti. Pitită sub plapuma de mătasea broaştei, n-o văzusem nici eu, şi nici Fiţa. Şi nici n-am fi avut cum. Ea privea spre lună, transportată, iar eu la sînii divei pe care-o înlănţuisem de talie, examinîndu-i mugurii ce împungeau pînza subţirică a rochiţei.
        — Fiiţooo! — am răcnit eu disperat, dar absolut inutil, deoarece capul fetei se afla la vreo zece centimetri sub nivelul apei.
        Apoi, realizînd că Fiţa avea toate şansele să nu mai reapară la suprafaţă, m-am azvîrlit vitejeşte în tău. Nu era o problemă, cu-atît mai mult cu cît, de fapt, am căzut, fără să vreau. De ce să mă laud? Văgăuna era lîngă mine, iar eu fusesem lîngă Fiţa.
        Gropanul avea vreo trei metri în diametru, iar ca adîncime maximum doi. Deci, n-am avut dificultăţi cu extragerea Fiţei din apa mocirloasă şi împuţită. Apucînd-o zdravăn de umerii rochiţei, am scos-o imediat. Rochiţa. Apoi, a urmat şi Fiţa. Absolut nudă. Nici pantalonaşii nu-i avea pe ea. Sau, poate, nici nu-i avusese. La Poiana, nu se prea purtau. Ca să nu se simtă stressată, i-am strigat în timpan, după ce-am întins-o pe-un pămînt mai ferm.
        — N-ai motive să te ruşinezi, Fiţo draga mea, că eşti toată îmbrăcată.. Într-un veşmînt de mătase. De mătasea broaştei. Şi nu se vede nimic!
        De fapt, n-o minţeam. Chiar că nu se vedea nimic. Atît era de gros stratul de depuneri vegetale.
        După ce s-a spălat de mîzga verzuie, sub apa roţii aflată în dotarea grădinii, pe care-am învîrtit-o stînd cu spatele la Fiţa, am fost nevoit să-i cedez pantalonii mei (foşti) albi, acuma verzi. Căci, din păcate, rochiţa Fiţei, confecţionată dintr-un material modern, de celofibră, sub acţiunea apei se dezintegrase, dizolvîndu-se complet. Ce-i drept, mai rămăsese ceva, ca o grămăjoară de cocă. Dar nu se putea folosi. Decît, eventual, sub formă de pap.
        Întrucît Fiţa îmi înapoiase pantalonii, spălaţi şi călcaţi, prin intermediul lui nea Chiţu Marincu, care mi-i adusese în seara zilei următoare, ca să nu-l vadă Maica-Mare şi să-l ia la trei păzeşte, fiindcă făcea pe mijlocitorul, căpătasem convingerea că nu-i supărată pe mine şi nu-mi purta pică.
        Aşa că, întărîtat de acţiunea „liniştitoare" întreprinsă de Domnica şi Vetuţa, în noaptea aceea furtunoasă, mă gîndeam acum la apropiata petrecere, cînd aveam să mă revăd cu fata majurului.
        Petrecerea s-a desfăşurat în cele mai optime condiţii. Nea Chiţu s-a îmbătat cui, iar tineretul a dansat înfierbîntat tot felul de dansuri moderne şi jocuri populare locale,  Rustemul şi răciniţa, în special. Eu, aşteptînd apariţia Fiţei, am stat în banca mea. N-am băut, n-am dansat. Ci m-am rezumat să gust cîte ceva, din preparatele servite de cina Măriuţa, mătuşă-mea, nevasta lui nea Chiţu.
        Spre dimineaţă, cînd petrecerea se-ncinsese, iar eu dîrdîiam de enervare, tot aşteptînd-o pe Fiţa, s-a aflat şi vestea cea mare. Majurul o bătuse măr pe fie-sa, cerîndu-i să dezvăluie misterul dispariţiei rochiţei din gaz, iar diva, fără să-i mărturisească adevărul, fugise din sat. Împreună cu unul din băieţii lui Enuică. Proaspăt absolvent al şcolii de ofiţeri de intendenţă. Acuma, după cum m-a informat Ducă, cel care adusese senzaţionala ştire, fostul grănicer, umbla după mine, să-i spun tot ce ştiam despre fie-sa, rochie şi Enuică.


        Distrus şi demolat sufleteşte, n-am mai plecat la Craiova. Ci, ascuns în odaia de lîngă grajd, o săptămînă întreagă am stat şi-am lucrat ca un cîine. Scriind nuvela „Domnişoara Maruca Schiavoni". Pe care am aşternut-o dintr-un foc, pe hîrtie igienică, din aceea dreptunghiulară.
        Fusesem trădat! În loc de altă răzbunare, îi rezervasem Fiţei soarta eroinei mele. De fapt, o şi merita. Cu-atît mai mult cu cît dînsa îmi inspirase subiectul. Oarecum, totuşi. Chiar şi astăzi mă mir, recitindu-mi nuvela, cum de-ajunsesem la destinul bizar al Marucăi mele, pornind de la Fiţa. Mari sînt misterele creaţiei literare.
        După ce-am bătut-o, la maşină, bineînţeles, pe domnişoara Schiavoni, am expediat-o la „Universul literar". Unde, spre surprinderea mea, a apărut pe-aproape o pagină întreagă. În 1942. Acum patruzeci şi doi de ani.
        Acuma, cînd aş vrea să închei prima parte a „romanului" de faţă, stau pe gînduri şi mă tot întreb: există oare vreo legătură între viaţa unui scriitor, cu întîmplările pe care le-a trăit şi oamenii pe care i-a cunoscut, şi cărţile sale?
        În ce mă priveşte, nefiind dăruit cu harul plăsmuirii, mai tot ce-am scris pînă astăzi se trage numai din ceea ce-am văzut direct şi personal. I-am vîrît în cărţile mele, sub o formă sau alta, pe toţi cei dragi, sau urîţi, întîlniţi în lungul drum al zilei către noapte. Şi pe bunicu-meu, Tatapetre, şi pe tanti Raliţa, personaje existente în romanele „Extravagantul Conan Doi" şi „Contratimp", şi pe cei străini de neamul meu, dar care mi-au fost aproape de suflet.
        În volumele următoare, încă mai nădăjduiesc s-apuc a-i pomeni pe mulţi alţi oameni de omenie, scriitori şi nescriitori, ce-au contribuit esenţial la formarea mea. Precum, dealtfel, şi-o sumedenie de păţanii neobişnuite, dar care fac parte din viaţa subsemnatului.
        Căci, după cum spunea un personaj de-al meu, în prostie, bineînţeles, „orice viaţă-i un roman, şi orice roman e-o viaţă!" Curată prostie... Însă, cuprinde şi-o fărîmă de adevăr. Totul este cum o suceşti şi-o învîrteşti. Literaturiceşte.

(Perpetuum comic ’84, pag. 131)