Dansatorul

Strămoşii lui Scofală, pitecantropi de treabă,
Săriseră, pesemne, prin peşteri într-o labă
Cînd primele cadenţe din sferele astrale
Pătrunseră-n urechea maimuţei muzicale.
Prin spaţiul neolitic, în sunet de tam-tam-uri,
Din hopa-hop pe stîncă în hopa-hop pe ramuri,
Maimuţa îşi boltise şi-şi zigzagase mersul,
Adulmecîndu-şi lira şi presimţindu-i versul.

Strămoşii lui Scofală, coborîtori din grotă,
Dansaseră prin evuri, plutiseră-n gavotă,
Şi-apoi pe unda dulce de menuet, alene,
În tactul trei-a-patra a veselei Viene.
Mai mare deci mirarea că-l apucase scîrba,
Sub tălpi cînd i se puse - ca o urzică - sîrba,
Ca ghimpele-nvîrtita, ca un piston bătuta,
Ca o şopîrlă brîul, ori iute cum e ciuta,
Ciuleandra cînd îl prinse cu foc, ca o bulboană
Autohton adîncă şi oltenesc vicleană.
Cum doamna Scofăloaie fusese-o suplă Mimi,
Perechea scofălească dansa doar fox şi şimi,
Bostonul negru - rumba, ori - zgîlţîind veranda
Şi ţuica din stacane - o congă din Ruanda...


De-atîta frenezie, maimuţa din Scofală
Plesnea de tensiune înalt arterială.
Cînd îl lovi damblaua în capu-i greu ca chiupul,
Care-ncotro porniră picioarele-i şi trupul:
Piciorul drept spre stînga, piciorul stîng spre dreapta,
Se cobora o labă cînd alta suia treapta;
Pe oasele-i în tremur, elasticele cărnuri
Vibrau ca gelatina şi se-nspumau la ţărmuri.

Nerupte, neplesnite, rămaseră-n Scofală
Doar eul coregrafic şi axa vertebrală.
Cum fără dans, Scofală ar fi-nceput să moară,
Răspunderea căzuse pe scumpa-i soţioară...
Ca un bolid sosiră la strigătul consoartei
Un medic psihiatru şi un maestru-al artei.
Aceştia, cînd Scofală striga nevestei: chioambo!,
S-au şi decis: bolnavul e apt să joace mambo.

(Perpetuum comic ’85, pag. 24)