Aisbergul

BUTURUGĂ: Deranjez?
CARU: Nu. Intră... Ai ceva să-mi comunici? Ia loc, te rog.
BUTURUGĂ: Mulţumesc. Am venit ca să fiu alături de dumneavoastră. La greu. Că la uşor, se înghesuie toţi!
CARU: Asta cam aşa e... Lăudabil gestul dumitale... Îţi pot fi cu ceva de folos?
BUTURUGĂ: Acum, la spartul tîrgului? Nu, nu simt nevoia. Şi nici nu mi-ar conveni. Strategic. Reţineţi doar faptul că eu mă aflu, în momentul de faţă, în cea din urmă clipă, ce mai tura-vura, printre aceia, foarte puţini la număr, care încă vă apreciază la justa valoare. Cu alte cuvinte: prietenul la eşecuri se cunoaşte!
CARU: Tovarăşe Buturugă ştii cum e în meseria noastră: una caldă, una rece. Să nu dramatizăm situaţia...
BUTURUGĂ: Optimism de circumstanţă, tovarăşe Caru. Nu e nici caldă, nici rece, degeaba încercaţi s-o scăldaţi. Admit că aţi tras mereu de dîrlogi, cîteodată de unul singur, ca să ieşim cu faţa curată, însă gata serialul, gheaţă la mal, s-a lăsat cu aisberg, de ce să n-o spunem deschis? Vă meritaţi soarta, cu vîrf şi îndesat!
CARU: Vorbeşti ca şi cum ai fi dispus să-mi ţii companie pe... aisberg!
BUTURUGĂ: Ferit-a sfîntul! În astfel de împrejurări, fiecare se îneacă singur. Eu, la greşeli, nu mă fac asociatul nimănui.


CARU: Poate că nu e vorba de greşeli, ci de o simplă interpretare eronată...
BUTURUGĂ: Dumneavoastră credeţi ce vreţi, eu ştiu ce ştiu. Totuşi, nu vă compătimesc, deoarece cît aţi ţinut hăţurile în mînă, mamă-mamă, aţi fost biciul lui Dumnezeu!
CARU: Curios! Dumneata nu te-ai ales cu nici o... vînătaie!
BUTURUGĂ: Pentru că nu m-am băgat în faţă, ca păduchele. Am stat în umbră şi v-am urmărit de acolo, pe ascuns, aşteptînd cu răbdare.
CARU: Aisbergul?
BUTURUGĂ: Îhî!
CARU: Îţi eram antipatic?
BUTURUGĂ: Da’ de unde! Aţi fost şi rămîneţi modelul meu preferat. Indiscutabil, sînteţi un om deosebit, ca şi mine, dealtfel, numai că eu sînt pe invers, înţelegeţi?
CARU: Mă străduiesc...
BUTURUGĂ: Dacă stau şi socotesc cîte am învăţat de la dumneavoastră, mă pot considera dator vîndut. Eşecul şi pilda! Le-am notat pe toate într-un caiet special: „Greşelile lui Vasile Caru către emulul său Cameleon Buturugă". Succesele nu m-au interesat, decît în măsura în care descopeream în ele germenele unei viitoare erori. După părerea mea, a învăţa din succese înseamnă a repeta o experienţă deja consumată, a te plafona. Pe cînd eu, privind cu luare aminte la modul cum acţionaţi şi, mai ales, cum reacţionaţi, am ştiut de fiecare dată ce trebuie să nu fac şi în cine trebuie să nu mă încred.
CARU: Te întreb aşa, din pură curiozitate: ai avut vreun motiv să nu mă previi?
BUTURUGĂ: Desigur. Pasiunea de a vă studia greşelile şi de a mă bucura de ele a fost mult mai puternică. Prevenindu-vă asupra lor, ar fi însemnat să-mi schimb la 180 de grade concepţia despre lume şi societate.
CARU: Ei, da, e un argument! Oricum, mă bucur că am putut să-ţi fiu de folos.
BUTURUGĂ: Cu intermitenţe. O involuţie sinuoasă ca a dumneavoastră este greu de urmărit. Dar, în sfîrşit, bine că s-a terminat! Dacă aţi şti de cîte ori mi-am blestemat zilele, bineînţeles, înjurîndu-vă ca un birjar, ce să mai vorbim? Că aţi avut mînă bună, fir-ar al dracului, încă de la instalare: schimbări, restructurări, modernizări, toate vă mergeau din plin. Erorile, mici, unde să cauţi acul în carul cu fîn? Mă, Caru ăsta a fost botezat în hîrdău, sau ce mumă-sa? m-am luat la început de gînduri. Stă norocul în pălăria lui ca cloşca pe ouă.
CARU: Te scoteam din sărite cu iniţiativele mele?
BUTURUGĂ: Cînd te întorci de la pescuit cu mîna goală, nu dai vina pe baltă.
CARU: Dar nici pe undiţă!
BUTURUGĂ: Tocmai! Pe mine, v-am mai spus, succesele dumneavoastră mă lăsau rece. În schimb, eram descumpănit, la vremea respectivă, de faptul că greşelile pe care le pîndeam, fie nu existau, fie nu-mi picau în undiţă. Iată de ce, în disperare de cauză, am început să mă iniţiez în arta de a mistifica. Fiindcă — nu-i aşa? — dacă n-are balta peşte, o populezi cu puieţi.
CARU: Şi umfli băşica, o umfli pînă plesneşte!
BUTURUGĂ: Da, dar nu dintr-o dată. Treptat, în doze crescînde, că pofta — pofta de orice fel — vine mîncînd.


CARU: Sincer să fiu, nu mi-am dat seama că vrei să-mi iei locul.
BUTURUGĂ: Păi, nici nu vreau. Prefer să fiu un cadru de execuţie, decît un cadru executat. Cui îi place să stea în bătaia puştii n-are decît.
CARU: Atunci, ce ai urmărit cu înscenarea asta stupidă?! Cu cei de dinaintea mea ai procedat la fel?
BUTURUGĂ: Nu. Ar fi fost nedemn...
CARU: Zău dacă mai pricep ceva!
BUTURUGĂ: Explicaţia e simplă, deşi greu de crezut. Noi doi avem nume predestinat antagonice, aţi sesizat?
CARU: Ba, mai mult, ne desparte şi poziţia ocupată în schema de funcţiuni!
BUTURUGĂ: Aşa-i. De aici a şi pornit aisbergul spre dumneavoastră, fiindcă eu am vrut să verific dacă proverbul „Buturuga mică răstoarnă caru’ mare" se confirmă.
CARU: Indiferent de pregătire, de capacitate, de pricepere?
BUTURUGĂ: Indiferent de orice.
CARU: Şi la ce rezultat ai ajuns?
BUTURUGĂ: Se confirmă. Adineaori am înregistrat decizia cu revocarea dumneavoastră din funcţie.
CARU: Pariez că altminteri nu-mi spuneai nimic din cele ce mi-ai spus!
BUTURUGĂ: Mda... M-o fi chemînd pe mine Buturugă, da’ cap de lemn nu sînt, ca să rămîn de căruţă!

(Perpetuum comic ’84, pag. 241)