Un pas înainte dar şi înapoi

        Nu e bine, dom’le, cînd iubeşti. E adevărat că toată literatura şi chiar celelalte arte, vor să te convingă de contrariul. Esenţial e cu totul altceva, în relaţia dintre bărbat şi femeie. Esenţialul e căsătoria, nu iubirea. Adică, nu cum spui „Te iubesc" sau „Mi-eşti dragă nespus", cum caută să ne convingă mai ales muzica uşoară. Esenţial e cînd faci propunerea de căsătorie, cum o faci şi cui o faci. Pentru a face propunerea de luare în căsătorie unii aleg împrejurările, le dau o anume solemnitate, alţii o fac mai simplu. Dar aici se află şi poezia şi practică. Şi ceea ce e poetic şi nu-i legat de practică, e nul. Ca şi ceea ce e practic şi nelipsit de poezie.
        Era într-o vară. Vasile şi Mioara erau acasă la Vasile. Şi mîncau o salată de vinete. Vasile zise: „Ascultă, măi ţuţulaş, cum vezi tu viitorul nostru?" Mioara deveni atentă. Răspunse: „Nicicum. Sau mai bine zis: oricum". „Oricum?" se miră Vasile, dar răspunsul Mioarei îi plăcu. Şi continuă să mănînce atent din salata de vinete. Mioara mînca şi ea din salata de vinete, dar îl privea foarte atentă pe Vasile. Îl urmărea cu încordare. Vasile îşi continuă raţionamentul care-l obseda de cîteva săptămîni: „Adică — îşi zicea Vasile — fata asta are numai calităţi. Eu ce fac? Care e poziţia mea?" Şi Vasile se tot gîndea, de cîteva săptămîni se tot gîndea. „Ascultă, măi ţuţulaş..." zise el iar şi înghiţi o nouă cantitate din delicioasa salată de vinete, pregătită chiar de Mioara. Era o duminică, era vară, Vasile era în maiou şi chiloţi, iar Mioara într-o rochie uşoară, nepretenţioasă, cu imprimeu tineresc şi vesel. Vasile simţea că prin ceea ce avea să spună va face un pas adînc înainte, dar şi înapoi în acelaşi timp. Şi Mioara simţea totul. Era gata să-i dea chiar lacrimile, dar se abţinea, trebuia să se abţină mai ales acum. „Ei, ce-i?" nu se putu ea totuşi stăpîni. „A, nimic..." — zise Vasile, căruia-i pieri elanul declarativ şi-ncepu să mănînce cu mai mare poftă, dar şi cu noduri. Mioara-l vedea pe Vasile cum se chinuie şi se chinuia şi ea. Dar ce putea să facă? Tăcea. Tăcea, se gîndea şi mînca. Bietul ei ficat ca şi alte organe cu secreţie internă îi îngheţaseră. După ce terminară de mîncat, Vasile îşi aprinse o ţigară şi ieşi în curte. Mioara se apucă să strîngă masa. Vasile sta în curte, fuma şi privea cîinele. Şi cîinele îl privea pe Vasile. Ieşi şi Mioara-n curte. Şi-i aduse un măr lui Vasile. Apoi se aşeză şi ea pe trepte şi-şi aprinse o ţigară. Era zăpuşeală. „Auzi, măi ţuţulaş" se trezi iar Vasile spunînd. Ea tăcea. „Cum vezi tu viitorul nostru?" „Păi, nu ţi-am spus?" continuă ea pe acelaşi ton neutru, care o chinuia de fapt cu atîta intensitate, încît în acele momente i se scurta viaţa vizibil. „Ei, nu aşa! se enervă Vasile. Aşa nu mai merge... Tu nu-ţi dai seama?" „Ce nu mai merge?" Vasile o privi chiar cu ură, se ridică de pe trepte, aruncă ţigara drept în ochii cîinelui, cîinele bineînţeles se feri, veni înapoi să miroasă ţigara, Vasile era demult în casă, Mioara oftă, aruncă şi ea ţigara şi intră după el. Vasile citea ziarul. Ziarul de ieri. Mioara se dezbrăcă, îşi puse cămaşa de noapte care stătea de mai multe luni acolo şi se băgă în pat lîngă Vasile. „Vasile", îi spuse ea încet. Avea un aer de găinuşă cuminte, avea atîta linişte în acest „Vasile" pe care-l spunea şi parcă numai ea ştia să-l spună atît de liniştit şi de serios. „Facem ce vrei tu, Vasile" murmură ea. „Adică ce vreau eu?" se nelinişti Vasile, care oricum era foarte neliniştit. „Indiferent ce vrei tu, Vasile. Şi oricînd". Vasile era emoţionat. Îi venea chiar să plîngă. Se-ntoarse spre ea, cu faţa uşor schimonosită, cu ruşinea şi frica ce-l stăpînea acum şi Mioara avea exact aceleaşi sentimente.
        Seara s-au dus la un restaurant. Şi au mîncat în tăcere.
        Peste trei săptămîni erau căsătoriţi. Timp de circa doi ani după căsătorie Vasile duse o viaţă ca de ocnaş, aşa i se părea cel puţin, dar apoi se obişnui.

(Perpetuum comic ’82, pag. 105)