Împreună cu Antonio Amurri şi Luca Goldoni, Luigi Malerba alcătuieşte, în momentul de faţă, aşa-zisul „triunghi" (echilateral?) de succes al scriitorilor de umor italieni. Cu primii doi, cititorii noştri s-au familiarizat în bună măsură, prin schiţele şi poveştirile apărute fie în „Urzica", fie în antologia „Perpetuum comic". Al treilea (în ordinea alfabetică!), Luigi Malerba — pe care îl publicăm acum — refuză burlescul, în favoarea unui comic nu de situaţii, ci de mentalităţi, în care procedeul absurdului îl ajută să sondeze mai adînc realităţile sociale din ţara sa şi să întreprindă — respectînd regula genului, fireşte — originale portrete psihologice. În compania lecturilor propuse de autor, s-ar putea ca cititorul să rîdă mai puţin, dar să obţină, în schimb, mai multe satisfacţii, în plan estetic.
Luigi Malerba s-a născut la Palermo, dar trăieşte în Cetatea eternă, probabil în ideea de a scurta drumul spre Parnas. Argumente ar avea: a publicat, din 1963, vreo 10—12 cărţi, remarcate imediat de critica literară: „Descoperirea alfabetului", „Şarpele", „Salt mortal", „Cuvinte abandonate", „Mii de muşte" ş.a. S-a făcut, relativ repede, cunoscut şi peste hotarele Italiei, în S.U.A., R.F. Germania, U.R.S.S., Franţa, în total în vreo 15 ţări. Iar la Paris a obţinut, în 1970, cu „Salt mortal", premiul „Médicis". Anul trecut, la festivalul internaţional de umor de la Gabrovo (Bulgaria), i s-a decernat Marele premiu „Hitar Petar", pentru întreaga creaţie, distincţie care nu lansează, ci confirmă, de regulă, o consacrare.
Aşadar, carte de vizită ar avea Luigi Malerba. Să vedem, în continuare, cum stă, totuşi, cu umorul...
După rechin
Bineînţeles că ei nu ştiau ce aveam eu în sertar. Veneau la mine în birou, se aşezau în faţa mea şi vorbeau calm. Eu îi ascultam, interveneam în discuţie doar atît cît consideram oportun în funcţie de importanţă sau, cîteodată, de simpatia interlocutorului şi la sfîrşit spuneam da sau nu. De fapt, ar fi fost suficient să-i las să vorbească apoi să pronunţ acel da sau acel nu, dar eu nu doresc să fac abuz de autoritatea mea. Într-adevar, eu sînt cel care hotărăşte în legătură cu fiecare proiect ce mi se prezintă, pentru că eu sînt delegatul Preşedintelui Societăţii, adică al patronului, ca să folosesc un cuvînt demodat. Deasupra mea se află, deci, patronul care nu se ocupă cu nimic, apoi urmez eu. Toţi ceilalţi sînt subalterni care nu au facultatea de a decide.
În sertarul biroului meu ţineam un pistol, un Beretta calibru şapte şi şaizeci şi cinci, îngăduit de lege şi însoţit de permisul respectiv. Nu l-am folosit niciodată, dar am fost de multe ori pe punctul de-a o face. Nu ştiu ce gîndeau interlocutorii mei atunci cînd, aşezaţi în faţa mea, vedeau că deschideam sertarul biroului şi băgam mîna înăuntru. Într-o zi, un faimos arhitect, un elveţian din Zürich, îşi întrerupse discursul şi aştepta ca eu să-mi retrag mîna şi să închid sertarul. Între mine şi interlocutorul meu avu loc un fel de duel: cine rezistă mai mult. Eu continuam să strîng mînerul pistolului, înăuntrul sertarului, iar el, mut, în faţa mea, mă privea fix. Cred că au trecut astfel trei-patru minute, lungi cît trei sau patru ore. Din fericire, pînă la urmă am cedat eu. Am dat drumul pistolului, am luat un pachet cu ţigări şi apoi am închis zgomotos sertarul. În timp ce-mi aprindeam ţigara, arhitectul începu să vorbească. La sfîrşit i-am respins proiectul şi cred că am pierdut o foarte bună afacere, dar n-are importanţă.
În aceste situaţii eu mă împărţeam în două. Se spune că acest fel de disociere se petrece la persoanele dezechilibrate, dar eu sînt cunoscut pentru echilibrul meu. De opt ani sînt administrator delegat al unei mari societăţi de construcţii cotată la bursă, am familie, prieteni, şi am fost chiar propus pentru titlul de Cavaler al Muncii. Cum se ştie, Cavalerii Muncii sînt numiţi direct de Preşedintele Republicii la propunerea unei comisii destul de competente. De multe ori s-a scris în ziare despre mine, fie în calitate de conducător industrial, fie ca persoană particulară şi nimeni n-a pus vreodată la îndoială echilibrul meu. Spuneam, deci, că în clipele acelea eu mă împărţeam în două. O parte îmi spunea trage, trage, şi a doua îmi spunea ferească sfîntul s-o faci.
Am spus că am fost de multe ori pe punctul de a trage. De fapt, doar de vreo zece ori. Aproape de fiecare dată aveam în faţa mea un arhitect. Cu oamenii de afaceri, bancheri şi financiari, sînt calm. În schimb, pe arhitecţi nu pot să-i sufăr. Poate pentru că le simt dispreţul. Toţi se cred genii şi artişti şi vorbesc cu mine cum se vorbeşte cu cineva care are bani, dar n-are cap. Ca şi cum, pentru a conduce o mare întreprindere, n-ar fi nevoie de cap. Sigur că eu nu m-am apucat niciodată să polemizez pe tema asta, mai ales că nici unul dintre ei n-ar fi avut curajul să-mi spună deschis ce gîndea despre mine. Dar simţeam că mă dispreţuiau. Ei nu ştiau, dar eu le citeam în cap ca într-o carte deschisă.
Acum mă gîndesc cu groază la ce s-ar fi întîmplat dac-aş fi tras. Întîi şi-ntîi, interlocutorul meu arhitect ar fi rămas ţeapăn, pentru că sînt un as la tir, îmi plac sporturile, sînt vînător pe pămînt şi pe mare, adică subacvatic. Datorită poziţiei mele sociale ar fi ieşit un scandal colosal, de prima pagină. Un moment de slăbiciune şi praful s-ar fi ales de cariera mea, iar Societatea ar fi intrat în criză. Societatea noastră e o forţă financiară, dar nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă administratorul ei delegat ar fi ucis, în biroul lui, un arhitect, în timp ce acesta îi prezenta un plan de construcţie. Ştiu precis, însă, ce ar fi scris ziarele şi ce ar fi spus duşmanii mei. Şi vă mai pot asigura că în toată această afacere înălţimea mea nu are nici un amestec. Cu toate că, dacă stau acum şi mă gîndesc, de fiecare dată cînd am fost pe punctul să trag, aveam în faţa mea un arhitect cu o statură mai mare decît media. Dar poate e doar o coincidenţă.
Lucrurile s-au schimbat după rechin. Cum v-am spus, sînt sportiv şi-mi place vînătoarea, mai ales cea subacvatică. Era o vară foarte agitată şi abia aşteptam să fug din Roma vineri după masă pentru a mă înapoia duminică seara sau cîteodată luni, foarte devreme, ca să ajung la birou la ora nouă. Mă duceam la Circeo şi, lăsînd volanul Mercedesului meu, îl schimbam cu cel al motoscafului şi plecam în larg împreună cu Angelo care e şoferul meu. Şofer e un fel de a spune pentru că nu-l las niciodată să conducă, conduc mereu eu atît maşina cît şi motoscaful. El spune: la ce mă mai plătiţi dacă conduceţi mereu dumneavoastră? Eu rîd şi-l pun să facă alte mici treburi, comisioane personale, dar îl plătesc ca să-mi ţină companie. Cîteodată, îl pun să conducă acasă pe cei ce mă vizitează la birou şi, la înapoiere, Angelo îmi povesteşte, cuvînt cu cuvînt, tot ce s-a vorbit în maşină, ca un adevărat magnetofon. Angelo are o memorie incredibilă.
Deci, în sîmbăta aceea am pornit cu motoscaful meu şi cînd ajungem în larg îmi iau puşca şi mă scufund în apnee, adică fără respirator, coborînd la vreo douăzeci de metri. La acea adîncime se întîlnesc de obicei cerniile. În ziua aceea am întîlnit, în schimb, rechinul. În timp ce priveam spre adîncuri, simt dintr-o dată o lovitură în ceafă, ca şi cum cineva m-ar fi lovit cu o piatră. Mă întorc şi văd coada bestiei care se îndepărta. Nu-mi pierd calmul. Încep să urc, dar iată că înainte de a ajunge la suprafaţă, bestioiul se întoarce şi vine spre mine. Ajutor. Înaintează cu fălcile căscate, îi văd bine dinţii în triunghi care se apropie de capul meu. În clipa aceea am gîndit: să vezi că ăsta mă-nghite. Nu e adevărat că în faţa morţii te gîndeşti la familie şi la alte lucruri de care îţi pare rău că te desparţi. Am vorbit şi cu alţii care s-au aflat în situaţii similare, cu oameni care s-au găsit faţă în faţă cu moartea şi cu toţii mi-au spus că le-au trecut prin cap gînduri de-a dreptul stupide, ca mie acum care gîndeam: să vezi că ăsta mă-nghite.
Desigur că nici măcar n-am schiţat gestul de a trage cu puşca, pentru că ştiam că un monstru ca acela s-ar fi iritat doar şi nimic mai mult. În schimb, mi-a venit să-i dau una peste nas cu ţeava puştii. Nu ştiu de ce-am făcut-o, dar a fost de-ajuns să-l ating şi rechinul s-a întors şi s-a îndepărtat din nou. Mi-am dat seama, mai mult ca oricînd, cu ce dihanie aveam de-a face. Ajutor.
În sfîrşit, am ieşit la suprafaţă, la cîţiva metri de motoscaf. Am scos un urlet şi din patru braţe am ajuns direct la cîrmă. Angelo zice că m-a văzut ţîşnind din apă cu un salt ca de delfin. Apoi am rămas fără să scot un cuvînt timp de vreo cinci minute.
Săptămîna următoare mi-am continuat munca la birou. Îmi adusesem puşca subacvatică şi o ţineam rezemată de perete în spatele biroului, de parcă era o umbrelă sau un obiect decorativ. Cei care veneau la mine o priveau dar nici-unul nu m-a întrebat nimic pentru că ştiau că dacă începeam să vorbesc despre pescuitul subacvatic, nu mai terminam, iar ei se plictiseau. Se pare că nimic nu-i mai plicticos decît să-i asculţi pe vînători cum îşi povestesc aventurile. Dacă şi-ar fi închipuit cît riscau, ar fi preferat povestirile mele.
Îmi amintesc că în săptămîna aceea am întîlnit un bătrîn arhitect american, faimos în toată lumea, un fel de monument ambulant, unul dintre acele personaje care îmi servesc de paravan atunci cînd trebuie să mă apuc de o treabă care ar putea provoca polemici. Dacă am de partea mea numele unui mare arhitect, pot să construiesc o vilă în Piazza del Popolo sau un zgîrie nori în faţa Domului din Orvieto. Bietul bătrînel vorbea rar şi liniştit, fără să bănuiască la ce mă gîndeam eu. Iar eu mă gîndeam: îl las ţeapăn. Pentru o clipă, în timp ce el vorbea, mi s-a părut că-i văd dinţii triunghiulari ca cei ai rechinului. Mi-am apucat o mînă cu cealaltă, adică dreapta cu stînga, altfel aş fi înşfăcat puşca şi i-aş fi descărcat-o în gură.
Sîmbăta următoare m-am întors la Circeo şi de acolo am pornit în larg în acelaşi loc unde întîlnisem rechinul. Adusesem cu mine un butoiaş cu sînge de bou şi o plasă cu măruntaie pe care am legat-o de un harpon şi l-am coborît în apă. Apoi am vărsat şi sîngele de bou şi am rămas în aşteptare citind ziare şi reviste. Din cînd în cînd întrerupeam cititul ca să sporovăiesc cu Angelo cu care îi bîrfeam pe funcţionarii de la Societate. Au trecut ceasurile dimineţii şi pe la unu am mîncat un sandvici şi am băut o sticlă cu bere.
Pe la trei m-a prins somnul şi mă gîndeam că nu mi-ar prinde rău o jumătate de oră de odihnă. Brusc, am simţit o smucitură şi motoscaful a început să alunece înapoi. Am reuşit, i-am spus lui Angelo. Începurăm să tragem scripetele şi, după puţin, iată, apare rechinul şi vine spre noi. Un monstru ca acela ar fi putut răsturna cu uşurinţă chiar un motoscaf de greutatea Tritonului.
De data aceasta adusesem cu mine un arsenal de arme. Apuc o puşcă încărcată cu alice, ca pentru vînătoarea mistreţilor, şi încep să-i trag în ochi. Nu mai înţelegeam nimic de plăcerea pe care o simţeam. Angelo îmi spunea ceva, dar eu nu-l auzeam, vedeam doar ochii şi gura arhitectului care se căscau la fiecare lovitură. Continuai să trag pînă ce corpul se răsuci cu burta la soare. Atunci l-am prins cu încă un harpon şi am pornit, în viteza a patra, tîrîndu-l după noi. Îndată sfîrşesc, pentru că nu vreau să fiu plictisitor ca vînătorii care îşi povestesc aventurile.
Trăsei la mal corpul arhitectului şi-l dăruii pescarilor din Terracina care l-au vîndut drept ton şi au scos pe el mai bine de trei sute de mii de lire. Din ziua aceea, fac în fiecare an expediţii în Sardinia, în Marea Roşie, în golful Persic şi am ajuns pînă în Marea Haiti unde arhitecţii sînt deşi ca sardelele. Omor vreo douăzeci de arhitecţi pe an şi Angelo mă însoţeşte întotdeauna, dar nu pune nici măcar piciorul în apă pentru că nu ştie să înoate. Bineînţeles că la birou ţin şi acum pistolul în sertar dar nu mi s-a mai întîmplat să doresc să trag în rechinii care vin să-mi propună proiectele lor.
Traducere de Carmen Popescu
(Perpetuum comic ’82, pag. 94)
