Trîntorul

        Din cei optsprezece oameni din Neandertal (1) care locuiau în peşteră, şaptesprezece plecaseră la vînătoare. Al optsprezecelea nu era vînător, dar nici altceva (marinar, poştaş, zidar sau chelner), întrucît nu apăruse încă diviziunea muncii, care dă de lucru astăzi la tot felul de inşi. Pe ăsta, pe al optsprezecelea, vînătorii îl considerau un trîntor, un parazit, o putoare fără pereche, un terchea-berchea, fiindcă nu ştia să tragă cu arcul (ţintea numai în văzduh), dar nici altceva nu ştia să facă, lucru absolut intolerabil într-o societate bazată pe muncă. Aşadar, parazitul fusese lăsat acasă, singur, timp de cine ştie cîte zile şi nopţi, pînă cînd se vor întoarce vînătorii. Stînd el singur zile şi nopţi în şir, simţi nevoia să facă ceva, să muncească. Se apucă să amestece în vase de lut pămînt, praf de stîncă, argilă, cărbune măcinat, apă, cretă, răşini, alte materii prime, obţinînd culori nemaivăzute. Apoi începu să mînjească pereţii peşterii, desenînd oameni (din Neandertal), animale (din aceeaşi epocă), plante (ornamentale şi ne), cu alte cuvinte fauna şi flora contemporană, respectiv din paleoliticul mijlociu.
        Cînd se întoarseră vînătorii, descoperiră pereţii peşterii mînjiţi într-un chip jalnic, revoltător, ceea ce îi enervă peste măsură. Va să zică munceşti, asuzi, pîndeşti vînatul zile întregi sub soarele dogorîtor al savanei, alergi, tragi cu arcul, ucizi, cari în spinare animalele, vii acasă frînt de oboseală şi, în loc să găseşti casa curată lună (încă nu fuseseră observate petele de pe Lună), te întîmpină mîzgăliturile unui individ care, după ce că trîndăveşte, mai şi batjocoreşte locuinţa comună. Gîndiţi-vă că aţi fi nişte bieţi oameni din Neandertal: cum aţi reacţiona?


        Unul luă un şomoiog de paie şi încercă să şteargă mizeria de pe pereţi; dar nu reuşi. Altul îi dădu parazitului cîteva palme (labe?) de-i trozniră maxilarele (dacă paleontologii au găsit aceste maxilare, fără îndoială că au tras nişte concluzii foarte sofisticate...) În cele din urmă, deliberînd scurt, adunarea hotărî în unanimitate izgonirea din peşteră a trîntorului; hotărîrea fu îndeplinită pe loc.
        Într-o zi, veniră în vizită la vînătorii noştri alţi oameni din Neandertal (care, la drept vorbind, nu erau nici oameni-oameni, nici din Neandertal-Neandertal, — vezi nota!) Cînd văzură picturlle de pe pereţi, pe care locatarii nu reuşiseră să le şteargă şi nici să le acopere, le priviră îndelung, muţi de uimire şi de admiraţie. Caii şi oamenii, tigrii şi antilopele, cerbii şi elefanţii păreau vii în lumina tremurătoare a flăcărilor. Vînătorii erau profund miraţi de efectul cu totul neaşteptat pe care mîzgălelile trîntorului îl aveau asupra oaspeţilor.
        Mereu alţi semeni veneau să vadă minunile de pe pereţii peşterii, exprimîndu-şi (în felul lor, de paleolitic mijlociu...) uimirea şi încîntarea. Dîndu-şi seama că murdăria îi atrăgea pe vizitatori ca hoitul pe corbi, un vînător cu iniţiativă propuse — şi ceilalţi fură de acord în unanimitate — să le perceapă o taxă (în natură, fireşte) tuturor acelora care voiau să se uite (ca viţeii) la caii verzi de pe pereţi. În acest fel, vînătorii din peşteră nu mai aveau nevoie să vîneze pentru a se hrăni, căci primeau hrana de-a gata sub formă de taxă de intrare.
        Afacerea înflorea. Vînătorii hotărîră în unanimitate să-şi sporească bunăstarea. Şi, cum aveau timp din belşug, puseră stăpînire pe o altă peşteră şi se apucară să-i picteze pereţii. Dar nenorociţii de vizitatori (oameni primitivi!) se extaziau tot în faţa mîzgălelilor trîntorului şi priveau cu un dispreţ batjocoritor picturile celorlalţi...
        În acest timp, trîntorul izgonit mîzgălea stînci în aer liber...

        (1) De fapt, ei erau din altă parte, dar un individ cu tupeu din Neandertal şi-a pus pecetea pe întreaga epocă, fără a avea alt merit decît acela de a fi fost descoperit, în 1856, sub formă de oase, în acest loc din Germania.

(Perpetuum comic ’82, pag. 255)