Ce, străbunicii noştri aveau telefoane?

        Lunea e zi fastă pentru mine. Şi, totuşi, o zi depinde de cealaltă, toate, pînă duminică, se aliniază, ca batistele la uscat, pe firul telefonului. Lunea debutează cu nevoia urgentă de a afla amănunte despre lucrarea predată. Şi formezi numărul. Şi-l mai formezi o dată. Şi încă o dată. De zeci de ori. Dai semne de nervozitate. În fine, cuplează şi... ocupat. Mai aşteptaţi. Peste o jumătate de oră — acelaşi ocupat. Şi tot aşa, iată că au trecut două ore pînă cînd sună! Şi culmea, chiar răspunde! Între timp, ai avut vreme să te îmbraci, să te duci la gară, să te sui în tren şi să ajungi la Ploieşti, ca să nu mai spun ce simplu ar fi fost dacă ţi-ar fi venit ideea mai înţeleaptă de a te duce chiar la acel coleg. Ce telefon, mai sigur e troleibuzul, deşi nici cu I.T.B.-ul nu mi-e ruşine. Deci, l-ai prins, cum s-ar zice. E chiar el, incredibil, e chiar el. Nu, n-a venit la telefon. Nu. E răcit. Are guturai, da. Pînă una, alta, mai vorbeşti cu el despre sănătate: nu, nu-i guturai de la ţigări... Posedă altceva, un guturai sănătos, trainic, nu se procură în tramvai sau troleibuz, aşa ceva se capătă numai într-un autobuz rapid. Te oferi să-l ajuţi, dacă are nevoie, încă nu ai intrat în miezul chestiunii... Şi cînd să-l întrebi ce te interesa, ca într-o foarte reuşită coloană sonoră la un film cu extratereştri, încep să-şi facă loc în receptor buchete bogate de pam-pam-uri de mitralieră gripată, piuituri, sonerii, game în la minor, sforăituri şi atît mai apuci să strigi: vin marţienii! Apoi, fiindcă se aude tot mai slab, de parcă celălalt ar vorbi prin colţul gurii, rogi să te sune el, că aşa poate o fi mai bine, centrala de care aparţii o fi mai puţin aglomerată. Închizi ca după o luptă grea şi obositoare şi trec cinci, zece, cincisprezece minute, aproape o oră, după care telefonul tău dovedeşte că şi-a căpătat simţul răspunderii. Ridici grabnic şi bunul coleg îţi confiază cît de greu a prins firul, că formează numărul de aproape o oră şi, conform legilor fizicii, discul ar fi trebuit să ia foc prin frecare. Acum a venit, în sfîrşit, momentul întrebării importante pe care aveai să i-o pui. Dar nu, aventura telefonică nu s-a terminat. În locul vocii lui, auzi altele... două. Şi încă feminine. Care nu, nici vorbă, nu discută între ele, nu se cunosc, nu se caută. Una strigă intrigată „Alo, cine e?", cu decibeli finisaţi cu glasspapier, alta răspunde suav „Ah, cred că am intrat pe un fir greşit!". Tu şi colegul tău încercaţi să vă strigaţi, să vă vorbiţi prin semne, dar vocea aseptică a rămas la mijloc şi lansează un avertisment serios, aşa că eşti nevoit să închizi şi, ostenit foarte, să spui „Lasă, şi mîine e o zi, în definitiv n-a murit nimeni din asta! Ce, străbunicii noştri aveau telefoane? Se descurcau foarte bine şi fără".
        Lunea e zi fastă pentru mine, aşa că mă pregătesc sufleteşte să rezist urcuşului. Voi avea o săptămînă frumoasă şi palpitantă, ca-ntr-un policer în care a mai rămas de identificat doar asasinul. Rolul meu se isprăveşte din primele pagini şi, deci, îmi scriu cu încredere testamentul.

(Perpetuum comic ’82, pag. 256)