Telegramă

        De curînd, Sile ajunsese ceva mare la gară. Şef. Visul lui de-o viaţă se împlinise: toate trenurile din judeţ circulau acum dirijate de el. Or, dacă ajunsese şef mare, se gîndi mai întîi să facă nişte servicii oamenilor din satul său. Să nu se spună că de cînd devenise cineva i-a uitat cu totul şi nu mai ştie de unde s-a ridicat. Aşa îşi aminti el că are un văr, Gheorghe, care nu avusese noroc în viaţă. Era şi cam nerod ce-i drept, dar în viaţă mai contează şi norocul. Iar norocul acesta voia să i-l ofere el, Sile. Scoase din funcţie pe impiegatul de mijcare, deşi omul lucra acolo de vreo 20 de ani, şi-l instală pe vărul Gheorghe. Îl aşeză, îi dădu nişte indicaţii, îl bătu încurajator pe umăr şi plecă liniştit la sediul lui de la oraş. Peste cîteva zile, primi o telegramă: „S-a întîmplat ceva grav. Stop. A murit un. Stop. Nici nu mai clipeşte acel. Stop. Vino urgent. Stop.".


        Sile simţi cum îi îngheaţă sîngele în vine. Citi şi reciti telegrama. Da, era clar: scumpul lui văr îl anunţa că murise „un" şi „acel". Accident de cale ferată? Nu se poate! El a pus acolo un om de bază. Vreun mort în familie? Lăsă vorbă că are un deces şi plecă la ţară. Cu ochii trişti, îmbrăcat în negru, abia ţinîndu-şi plînsul, coborî la haltă. Firesc, vărul său care era la post îi ieşi înainte:
        — Să trăieşti, vere, îi zise. Şi bine c-ai venit...
        — Salut, Gheorghe. E cumva din familia mea? întrebă Sile mirat că vărul în loc să fie trist, zîmbea într-una cu gura pînă la urechi.
        — Cine să fie?
        — Cum cine? Sărmanul ăla. Cel care muri... Hai, spune-mi, că mă ţin tare. Băieţelul? Tata? Că-i cam bătrîn, săracul... Ori mama?
        — N-a murit nimeni, vere.
        — Atunci de ce mi-ai scris că a murit de tot şi nu mai clipeşte? Ce-i cu telegrama asta? sări Sile, contrariat.
        — A... telegrama. Păi, te-am chemat urgent, fiindcă a murit de tot un stop şi nu mai clipeşte. Un stop de pe linie. Nu se mai aprinde. Iar eu nu ştiu să-l repar... De-aia te-am chemat.
        Sile căscă mai întîi gura, dar neputînd să mai spună ceva o închise la loc şi plecă grăbit în căutarea omului care lucrase timp de 20 de ani acolo.

(Perpetuum comic ’82, pag. 175)